Ce e cu oamenii de aici?

Levar Seals, coechipier şi conaţional al baschetbalistului Hardy Chauncey mort la spital în urma unei lovituri la cap din căzătură dobândită în timpul unei altercaţii într-un club din Giurgiu se întreba şocat de întâmplare: „Ce e cu oamenii de aici?” România îi pare lui Seals cel mai dur loc din lume. Îi înţeleg şocul şi durerea, dar oare chiar aşa este? Îi înţeleg indignarea. Şi noi am fost indignaţi de moartea lui Marian Cosma tot într-un club. Şi noi am cerut pedepsirea exemplară a autorului. Şi, da, autorii unor astfel de fapte merită să fie pedepsiţi exemplar. Principalul suspect în cazul morţii lui Hardy Chauncey, s-a predat ieri şi şansele ca el să înfunde puşcăria sunt la cote ridicate. Este evoluţia firească, de bun simţ, a unei asemenea situaţii. Cazul tragic de la Giurgiu, indignarea şi atenţia cu care este urmărită rezolvarea lui ne aduce aminte de un alt caz numai că atunci agresorul era american şi victima un român. V-aţi dat seama deja că mă refer la moartea lui Teo Peter provocată de un puşcaş marin american beat la volan. A fost ucigaşul american pedepsit? Nu. El a fost scos urgent din ţară cu promisiunea că va fi judecat de un tribunal militar american şi desigur pedepsit pentru că indiferent ce cutume diplomatice (în ce ne priveşte slugărnicia devine nu excepţia, ci regula) au fost invocate pentru judecarea lui în afara României, el trebuia totuşi pedepsit pentru ucidere. Ambasada americană care atunci îl scotea rapid din ţară, spre salvare, pe ucigaşul lui Teo Peter, urmăreşte acum cu maxim interes pedepsirea pentru o faptă similară a unui român. Este o diferenţă de atitudine a ambasadei în aceste două cazuri, nu-i aşa?
Fără a aplauda faptul că ucigaşul lui Teo Peter a primit o pedeapsă simbolică trebuie să remarcăm grija pe care ambasada americană o are faţă de propriii cetăţeni. Şi ne doare că diplomaţia românească nu este capabilă de aşa ceva. Ba chiar tace chitic când nu doar un român, o persoană, este atacată fie la propriu, fie la figurat, ci un popor întreg. Ni se întâmplă asta din 1990 încoace. Şi tăcem. Atunci, sub impresia revoluţiei transmise în direct, jurnaliştii străini au venit avizi de senaţional, un senzaţional sordid. Au prezentat în ample reportaje sărăcia din casele de copii, cartierele romilor şi tot ce-au mai găsit negativ. Şi noi am tăcut. N-am ripostat arătând lucrurile bune, lucrurile frumoase care există în România. În aceeaşi perioadă ne-au certat aspru pentru ceea ce ei au văzut ca discriminarea romilor de către români, fără a căuta să înţeleagă, de la înălţimea staturii lor de vestici atotştiutori, ce se întâmplă de fapt. Iar noi am tăcut. Râdem acum în barbă când „discriminaţii” au împânzit Europa şi nici aceşti atât de eficienţi şi pricepuţi vesteuropeni nu reuşesc să-i integreze. Dar nu este chiar râsul nostru pentru că neştiinţa sau reauavoinţă fac ca romii să fie deseori confundaţi cu românii. De-aici până la condamnarea şi luarea în băşcălie a unui întreg popor nu este decât un pas. Unul pe care „prietenii” noştri francezi l-au făcut primii. Au fost urmaţi de finlandezi, de olandezi, de norvegieni… Şi diplomaţia noastră tace chitic! În faţa acestei tăceri mormântale, abia, abia străpunsă de câte un protest venit nu pe căi oficiale, ci din indignarea românilor cinstiţi tot mai sătui să fie puşi la colţ prin străinătate pentru vini care nu le aparţin, atitudinile xenofobe ale vesteuropenilor nu dispar, ci se întăresc. În căutarea unui ţap ispăşitor în cârca căruia să pună multe, dacă nu toate relele societăţii lor, romii par a fi candidatul perfect. Iar politicienii noştri tac. Ce e cu oamenii de-aici?
Anca DINICĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI