Bucium Muntari – unul dintre satele din Munţii Apuseni, pe cale de dispariţie

Bucium Muntari – un sat de mineri, din Munţii Apuseni, pe cale de dispariţie

Deşi am fost născut în acest sat de munte (amintit în documente de la anul 1238) de care mă leagă amintirile copilăriei a căror frumuseţe, cu toate greutăţile acelor vremuri, nu poate fi ştearsă din memorie, şi nici nu aş fi vrut să fi fost altfel, mărturisesc că nu mi-ar fi plăcut să trăiesc acolo toată viaţa. Întotdeauna mi-au plăcut satele compacte, unde viaţa este puţin mai agitată, dar mai plină de evenimente, motiv pentru care timp de 22 de ani am locuit şi lucrat la ţară. Şi cu toate că şi aici timpul parcă se scurge mai încet, inimile bat mai rar, iar zilele şi nopţile ni se par mai lungi, cele mai fascinante momente mi s-au părut zilele de toamnă când, spre seară, ţăranii având feţele arse de soare, cu carele şi căruţele scârţâind sub povara încărcăturii cu darurile dumnezeieşti ale naturii, se întorceau agale spre casele lor.

Impresionante erau şi zilele de sărbători religioase, mai ales duminicile, când „o mare de oameni” ieşea de la biserică şi uliţa principală a satului se umplea de bărbaţi şi femei gătaţi cu grijă în haine de sărbătoare, cei de vârsta a treia purtând tradiţionalele costume populare specifice zonei. În tot restul anului, femeile aveau grijă ca aceste straie de sărbătoare să fie păstrate cu sfinţenie în lădoiul de zestre primit de la părinţi cu ocazia măritişului. Fiind el însuşi de la ţară, nu întâmplător Lucian Blaga, în poezia „Sufletul satului”, spunea: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”. Dar această veşnicie într-o serie de sate din Munţii Apuseni începe să dispară treptat şi cu tot regretul în suflet trebuie să spun că şi satul meu natal, Bucium-Muntari, este în această situaţie. Situat în partea de nord – nord vest a comunei Bucium, cunoscut de veacuri ca un sat de mineri destoinici şi crescători de animale pricepuţi, oameni harnici şi făloşi ca toţi buciumanii, tragedia acestui sat a început odată cu naţionalizarea aurului de la cetăţeni (Legea 284 din 14 august 1947), a minelor de aur particulare şi a şteampurilor (11 iunie 1948), închiderea minei de la Rodu (1960) şi apoi reducerea treptată a efectivelor de mineri de la Roşia Montană sau de la Exploatarea Minieră Roşia Poieni.

Pe plan naţional, în anii ’50 şi după, un rol important în cunoaşterea acestui sat l-au avut nu numai minerii plecaţi pe la minele din toată ţara sau pe şantierele de construire a marilor hidrocentrale, dar şi grupul de luptători anticomunişti (şi cei care i-au ocrotit) cunoscuţi sub numele de fraţii Macavei, care au participat alături de maiorul Dabija la bătălia cu forţele de securitate de pe Muntele Mare, din Munţii Apuseni. Alături de aceştia s-a aflat şi Petru Cosma (fost curier al grupului Dabija), al cărui ultim membru al familiei, fiica sa, Livia, s-a stins din viaţă în luna ianuarie a acestui an. Şi dacă întoarcem şi mai mult roata istoriei aflăm (după unele date) că acest sat are tangenţă inclusiv cu unul dintre capii răscoalei de la 1784, este vorba despre sechestrarea lui Horea (în drumurile sale prin ”Ţara aurarilor”) de către un grup de buciumani, din satul Poieni, care l-au aşteptat şi prins în cătunul Poiană din Muntari.

La aflarea veştii, Ionuţ Dandea, din Bucium Sat, căpitan în oastea lui Horea, împreună cu fraţii săi, au ridicat mai mulţi localnici din Bucium Sat, Cerbu şi Muntari şi i-au eliberat pe Horea şi însoţitorii lui. Ar mai fi de reţinut şi faptul că de-a lungul vremilor, aici au fost şi oameni care s-au implicat în susţinerea financiară a Societăţii culturale Astra. Astfel, în Raportul general al Comitetului central al „Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român”, pentru anul 1902, din cadrul Despărţământului Abrud-Cîmpeni, printre membrii aleşi pe viaţă figurează şi numele lui Achim Petru, proprietar din Bucium-Muntari. Şi tot de aici, din Muntari, provine soţia unuia dintre corifeii Marii Uniri de la 1918, Eugenia Macavei, nevasta lui Ștefan Cicio-Pop (1864-1934). Aceasta era sora lui Alexandru Macavei, tatăl luptătorilor anticomunişti Viorel, Nicolae (i se spunea Nicula), Traian şi Alexandru (Lisăndrică), despre a căror luptă cu regimul comunist şi sfârşitul lor tragic, muntărenii tineri aproape că nu mai ştiu nimic. Primul Război Mondial şi-a luat tributul de jertfe şi din rândul muntărenilor. Din cei 90 de încorporaţi, 10 îşi dorm somnul de veci în pământ străin, fără ca autorităţile locale să fi făcut, în sat la noi, o placă comemorativă pe care să fie înscris numele acestor eroi.

De asemenea, şi în cel de-al Doilea Război Mondial, mulţi muntăreni şi-au găsit sfârşitul eroic în afara graniţelor ţării, iar locuitorii de astăzi, câţi mai sunt, în curând n-o să mai ştie cine au fost aceşti oameni care au murit la datorie, departe de ţară. Sper ca aceste rânduri să fie auzite măcar de preotul satului şi de Ziua Eroilor să-i pomenească Sfinţia sa, atât timp cât va mai avea la cine sluji. Domnilor primari postdecembrişti din Bucium, ruşine! De la muntăreni aţi luat doar voturile şi impozite, iar drumul de la Rodu până la Poiană mă face să cred că l-aţi conceput doar pentru tăierea pădurilor. Satul este răsfirat pe o suprafaţă de circa 900 de hectare, în componenţa sa intră opt cătune, iar în centru se află biserica, cu hramul Buna Vestire, ridicată în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea (1762-1773). Slujitor al Domnului, localnic, nu mai are din 1945, când preotul Dumitru Crişan a fost împuşcat. Răufăcătorii, din alt sat, aflaseră că preotul adunase o sumă de bani din care urmau să fie cumpărate vite, din târguri, iar carnea să fie trimisă soldaţilor români care luptau pe frontul din Cehoslovacia şi, în scop de jaf, în toiul nopţii de 11 februarie 1945, l-au împuşcat.

Tot aici se află şi localul de şcoală desfiinţată cu vreo 20 de ani în urmă, din lipsă de copii suficienţi pentru un post de dascăl, deşi prin 1940 aici învăţau peste 120 de elevi. Căminul cultural unde altă dată se făceau nunţi şi jocuri, la care participa toată suflarea satului, iar cele mai vrednice femei aveau grijă să aducă mai mulţi „cai de vin” de la ţăranii din Bucerdea, Ighiu, Craiva, Şard sau Cricău, a rămas fără utilitate fiindcă majoritatea locuitorilor, încă în viaţă, sunt persoane de vârsta a treia. Analizând cu atenţie evoluţia demografică prezentată de profesorii albaiulieni Laura şi Marcel Arăboaie, în lucrarea ştiinţifică intitulată: „Depopularea şi scăderea populaţiei comunei Bucium din Apuseni”, am constatat cu regret că din anul 1941 încoace populaţia satului Muntari, unul dintre cele şase sate componente ale comunei Bucium, situat la graniţă cu comunele Lupşa şi Roşia Montană, a scăzut dramatic.

Ca număr de locuitori ai comunei, satul Muntari s-a situat peste o sută de ani pe locul doi, după Bucium Poieni, cu o populaţie maximă de 715 locuitori în 1941. După această dată începe declinul demografic, astfel că în prezent se situează pe ultimul loc, cu circa 80 locuitori, iar trei dintre cele opt cătune sunt depopulate aproape complet. În tabelul alăturat sunt datele oficiale privind numărul de locuitori înregistraţi de la recensămintele populaţiei din anul 1956 şi până la ultimul, în 2011.

Pensionar Eugen URSU, Alba Iulia

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI