Bogatul căruia i-a rodit ţarina

Bogăţia şi lăcomia, asociate cu zgârcenia şi (sau) avariţia, formează un solid quartet de vicii şi păcate în plasa cărora, în decursul vremurilor, pe lângă numeroase personaje respectabile, au căzut multe neamuri şi popoare dornice să-şi lărgească graniţele şi să-şi sporească avuţia în detrimentul unor vecini mai mărunţi şi mai neajutoraţi. Exemple se pot da cu nemiluita. Dacă ar fi să răsfoim doar istoria vechi-testamentară a poporului ales, îl vom găsi pe acesta apăsat de trei robii nemiloase (egipteană, babiloniană şi romană), iar dacă vom privi istoria zbuciumatului pământ românesc, îi vom afla pe fiii acestuia asaltaţi de hoardele popoarelor migratoare care ne-au jupuit vreo mie de ani, după care au urmat vreo cinci sute de ani de stăpânire turcească. Despre noi, cei din interiorul arcului carpatic, trebuie să spunem că am  ,,beneficiat” de vreo mie de ani de robie ungurească, austro-ungară şi, de ce nu, calvină, catolică şi nu numai.
Referindu-ne strict la tematica Evangheliei de azi, trebuie să spunem că  Mântuitorul îşi adapta predicile şi cuvântările în funcţie de mediul social în care se afla şi de nivelul de înţelegere al ascultătorilor cărora li se adresa. Atotştiinţa dumnezeiască pe care o poseda îi permitea să răspândească şi să extindă ecoul învăţăturii Sale peste toate timpurile şi pentru toţi oamenii, inclusiv pentru noi. Desprindem acest lucru din textul Evangheliei de azi, care, deşi a fost rostit cu aproape 2000 de ani în urmă, transpunerea lor în actualitatea contemporană, nu ridică nici un fel de probleme, iar climatul social şi moral din timpurile mesianice, parcă este desprins din peisajul social  şi moral în care se zbate omenirea şi în zilele noastre.
Pentru a da temei celor spuse, vom uza de o parabolă a Mântuitorului consemnată de Sf. Ev. Luca, în care se spune că unui om i-a rodit ţarina în asemenea măsură, încât nu mai avea unde să-şi depoziteze roadele, dar după o scurtă şi nechibzuită reflectare, a găsit şi a ales soluţia cea mai greşită şi mai păguboasă: ,,strica-voi hambarele mele – îşi zise el – şi mai mari le voi zidi şi-mi voi strânge acolo tot grâul meu şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte!…” (Lc. XII, 18-19). Acest plan îngust şi egoist va fi rapid dejucat şi aspru sancţionat de către Cel ce răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi, trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi face să rodească pământul în egală măsură pentru cei bogaţi şi pentru cei săraci, căci al Domnului este pământul, lumea şi toate câte sunt întrânsa, iar El dă fiecăruia după dreapta lui socotinţă.
Cât de strâmbe şi greşite erau socotelile omului pricopsit cu atâtea bunătăţi, reiese din cuvintele tăioase prin care Dreptul judecător i-a confiscat nu numai grânele ci şi viaţa: ,,Nebunule, în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul şi cele ce ai strâns ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună sieşi comori, şi nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte” (Lu.a XII, 20-21).
Pentru a nu cădea în osânda acestui om nechibzuit ni se cere o sporită maturizare vizavi de evaluarea şi chivernisirea bunurilor trecătoare, iar pentru a ne îmbogăţi în Dumnezeu, Mântuitorul ne sfătuieşte: ,,Vindeţi-vă averile şi le daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară nesfârşită în ceruri, unde furtuna nu se apropie, nici molie n-o strică; fiindcă unde vă este comoara, acolo va fi şi inima voastră” (Luca XII, 33)
În contrast cu atitudinea egoistă a omului zgârcit căruia i-a rodit ţarina, chipul îngeresc al Maicii Preacurate, a cărei Intrare în Biserică o prăznuim în această Duminică, pare decupat de pe fila imaculată a unui calendar ceresc împodobit cu sfinţii cei mai devotaţi ai lui Dumnezeu, ce locuiesc în imediata vecinătate a Sfintei Treimi.
Ţara noastră, deţinătoarea unui patrimoniu arhitectonic bisericesc impresionant, cu sute şi sute de biserici şi mănăstiri ce-i poartă numele, este o minunată grădină a Maicii Domnului, unde, în duminici, în sărbători, dar şi în toate momentele de mare încercare, valuri de pelerini, cu icoana Maicii Domnului prinsă de speteaza sufletului, aleargă sub bolţile pictate să se vindece de atâtea şi atâtea boli sufleteşti incurabile, pe care le poartă o viaţă în spinare şi mulţi le duc chiar în mormânt. În acest veac denaturat şi corupt, cumpărat parcă la licitaţie cu întreg patrimoniul său uman şi material, de către nişte baroni opulenţi şi sfidători, conectaţi armonios la dimensiunea şi specificul timpului, stagnăm şi ne bălăcim într-o prelungită stare de ruină generală, din care nu se întrevede prea curând nici o portiţă de ieşire.  Chipul preacurat al Maicii Domnului, înrămat în aureola sfinţeniei, bunătăţii şi iubirii materne, ar fi o idee salutară, mai ales pentru noi românii de rând, rămaşi orfani şi ai nimănui, după ce glorioşii noştri înaintaşi, cu adevărat apărători ai drepturilor omului, au atârnat sabia în muzeul amintirilor şi al eternităţii.
Cu un surâs cald de mamă bună, schiţat în zi de sărbătoare, Maica Domnului va fi în măsură să ne descreţească fruntea ostenită şi să ne însorească chipul trist şi amărât de atâta şi atâta vreme.
pr. dr. Petru PINCA

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI