Bătălia de la Oarba de Mureş, un adevărat „Katin” pentru armata română

    Lovitura de stat militară dată de fostul rege Mihai I la 23 august 1944 pentru redobândirea prerogativelor constituţionale ca rege, cedate lui Ion Antonescu de către Carol al II-lea la începutul lunii septembrie 1940, a marcat un mare dezastru naţional pe care România îl va purta o lungă perioadă de timp. Ca urmare, ţara a fost ocupată militar prin capitularea necondiţionată iar Armata română aflată în zona frontului din Moldova a fost dezarmată şi capturată luând calea lagărelor de prizonieri sovietice circa 175.000 de militari români. Prin capitularea necondiţionată ordonată de către fostul rege România şi-a pierdut definitiv libertatea, s-a dezonorat singură, i s-a refuzat şi acordarea statutului de ţară cobeligerantă deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei hitleriste.
Semnarea armistiţiului cu URSS, care conţinea destule condiţii împovărătoare impuse României faţă de armistiţiul negociat de Antonescu şi acceptat de către ruşi, a fost tărăgănat până la 12 septembrie deoarece ruşii refuzau să-l semneze înainte ca România să le predea tezaurul ce fusese ascuns într-o grotă la Mănăstirea Tismana, iar protocolul militar dintre Armata română şi Armata sovietică a fost semnat abia la 25 septembrie, ceea ce a făcut ca armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca până către jumătatea lunii septembrie să respingă de pe teritoriul de atunci al României până la frontiera vremelnică impusă trupele hitleristo-hortiste şi să menţină la nord şi la vest de Carpaţi, în Transilvania un bun cap de pod pentru concentrarea trupelor sovietice în vederea angajării lor în luptă.
În contextul prilejuit de evenimentele de la 23 august 1944, Armata română din interior s-a angajat, chiar în seara aceleiaşi zile, în luptele pentru izgonirea trupelor germane de pe teritoriul României iar Armata 1-a română, potrivit Directivei Operative a Marelui Stat-Major, a primit misiunea să execute operaţia de acoperire a frontierei de nord-vest, începând de la Întorsura Buzăului pe toată lugimea de 900 de km a frontierei până la Orşova începând cu data de 24 august 1944. Punctul de comandă al Armatei a fost instalat în oraşul Sibiu. Până către data de 1 septembrie, trupele române participante la operaţia de acoperire au desfăşurat numai acţiuni cu caracter local.
Pe măsura încheierii victorioase a luptelor cu inamicul de la sud de Carpaţi, din Bucureşti şi de pe Valea Prahovei, trupele române sunt trimise peste munţi, în Transilvania, unde, între 1-4 septembrie 1944, participă la consolidarea dispozitivului de acoperire. În acest timp a fost reînfiinţată Armata a 4-a română, comandant generalul Gheorghe Avramescu, iar punctul de comandă al armatei a fost instalat la Făgăraş. Armata a 4 – a română a preluat o parte din sectorul de acoperire încredinţat iniţial Armatei 1 – a între Braşov şi Gilău, acesteia din urmă rămânându-i pentru acoperire sectorul de frontieră dintre Gilău şi Orşova în Crişana şi Banat. Astfel se încheie victorioasă la 4 septembrie operaţia de acoperire a frontierei trecându-se la o altă formă a acţiunilor de luptă.
La 5 septembrie 1944, Armata a 2 – a ungară, întărită cu Divizia 8 SS germană trece la ofensivă în podişul Transilvaniei planificându-şi loviturile pe trei direcţii: Cluj – Aiud – Alba Iulia, direcţia principală, Sărmăşel – Luduş – Blaj şi Târgu Mureş – Târnăveni celelalte două direcţii, reuşind să pătrundă până la aliniamentul Mirăslău – Veseuş –  Târnăveni – Suplac. La 7 septembrie ofensiva inamicului este oprită de către Armata 4 – a română. Concomitent, pe direcţia Braşov – Sfântul Gheorghe, Corpul de munte român a continuat ofensiva. Trebuie menţionat că tot la 7 septembrie 1944 Armata Rromână a intrat în subordinea comandamentelor ruseşti iar Marinei militare i s-a făcut dezonoarea de-ai fi fost debarcate echipajele începând cu 3 septembrie şi înlocuite cu echipaje ruseşti. Este prima consecinţă negativă a loviturii de stat date de fostul rege la 23 august 1944 ce va fi resimţiţă pe toată durata războiului şi încă mulţi ani după război.
În dimineaţa zilei de 9 septembrie, forţele principale ale Armatei a 4 – a române – Corpul 6 Armată, Corpul Motomecanizat, Corpul 6 Teritorial au trecut la ofensivă în centrul podişului Transilvaniei. Pe direcţia Târnăveni – Ungheni Corpul 6 Armată a zdrobit rezistenţele opuse de inamic între Târnava Mică şi Mureş, iar la 14 septembrie au ajuns la Mureş în mai multe puncte şi au început pregătirile pentru forţarea râului.
Pe direcţia Aiud – Turda Corpul 6 Teritorial a dus lupte pe căile de acces spre oraşul Turda zdrobind rezistenţa Corpului 2 Armată ungar ieşind până în seara zilei de 15 septembrie pe râul Arieş între Poiana Aiudului şi Corneşti. În acest timp Divizia 2 Munte Română, de la flancul stâng al Armatei a 4 – a a atacat pe direcţia Ocoliş-Băişoara ajungând la nord de Arieş. În a doua jumătate a lunii septembrie şi în primele zile ale lunii octombrie Armata a 4 – a Română a dus lupte grele pe cursul mijlociu al Mureşului şi pe Arieş între Câmpia Turzii şi Târgu Mureş. În cadrul acestor lupte a avut loc şi Bătălia de la Oarba de Mureş care, datorită subordonării Armatei române comandamentelor ruseşti, a devenit cel mai tragic moment din istoria celui de-al Doilea Război Mondial, un adevărat „Katin” pentru armata română.
Ordinul de a ataca frontal şi fără sprijin de artilerie Dealul Sângeorgiu din zona Iernut a fost dat de comandantul rus, generalul Trofimenco, căruia i se subordona Armata a 4 – a română. În luptele pentru cucerirea poziţiilor germane de pe deal, puternic organizate genistic şi apărate de către Divizia 8 Cavalerie SS germană, au căzut peste 11.000 de ostaşi români din Diviziile 9 şi 11 Infanterie române din Corpul 6 Armată pe un front cu o lărgime de numai 400 metri. Atacul a avut loc între 22-25 septembrie 1944. Soluţia de a ataca frontal, impusă de comandantul rus, a avut loc, fie pentru că el nu avea încredere în români după patru ani de luptă  contra lor, fie pentru că urmărea, din motive personale, să se răzbune pe Armata Română. Este, acest masacru, şi o consecinţă a actului de la 23 august 1944.
În această localitate de pe Mureş s-a făcut şi un joc politic. A fost, poate, o încercare a ruşilor de a rupe cu România, de a-i demonstra neloialitatea şi incapacitatea militară, deşi contrariul acestora fusese dovedit în luptele de până atunci. În plus, Oarba de Mureş poate fi şi o provocare. Dacă nu ne supuneam am fi avut dreptul de a fi a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei, am fi pierdut dreptul de a ne numi aliaţi, am fi pierdut dreptul nostru istoric asupra Transilvaniei. Comandamentul român care a condus trupele la acest măcel, nu neprevăzut, a înţeles marea miză politică a momentului iar ostaşii căzuţi la Oarba de Mureş sunt nişte martiri ai neamului. Fără capitularea necondiţionată de la 23 august 1944 nu ar fi avut loc nici masacrul de la Oarba de Mureş şi alta ar fi fost şi soarta României şi a elitei sale politice, culturale, militare româneşti.
Împotriva trupelor române care atacau în valuri Dealul Sângeorgiu au acţionat şi voluntari maghiari din Rangyos-Garda (Garda zdrenţăroşilor), organizaţie fascistă, teroristo-diversionistă, ce a luat fiinţă în toamna anului  1918, care, împreună cu alte multe organizaţii similare din Ungaria şi în toată perioada interbelică, şi-a trimis agenţi-spioni, terorişti şi diversionişti, în România, dând de furcă organelor statului român iar acum, în septembrie 1944, îmbrăcaţi în uniforme ale armatei sovietice, voluntari în această armată, au acţionat împotriva unui detaşament român constituit într-o campanie de voluntari comandată de un ofiţer de rezervă român, tatăl pictorului Virgil Almăşanu, cu misiunea de a manevra de flanc Dealul Sângeorgiu. Acest detaşament a fost nimicit în întregime între linii de către Garda zdrenţăroşilor fiind atacat din spate.
Luptele şi masacrele de la  Oarba de Mureş pot constitui un adevărat „Katin” pentru Armata Română reprezentând pentru noi ceea ce a reprezentat pădurea Katin din Ucraina unde au fost împuşcaţi de către ruşi ofiţerii polonezi prizonieri în anii celui de-al Doilea Război Mondial. După masacrul de la Oarba de Mureş, o Katiuşe a executat timp de 3 ore foc asupra Dealului  Sângeorgiu şi cei rămaşi din trupele noastre au luat cota într-o zi şi o noapte.
Col. (r) Vasile MIRON, preşedintele Asociaţiei Judeţene „Gemina” Alba a CMRR

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI