Aşa conducători, aşa fotbal!

De foarte multă vreme privim stupefiaţi la curba descendentă pe care s-a înscris soccerul mioritic. Televiziunile ne aduc în case imagini tonifiante despre ce înseamnă fotbalul mare, după care tânjesc milioanele de fani din România. Privind însă la cele două relicve pe care-l conduc de aproape două decenii, ai sentimentul că nimic nu s-a schimbat în ţara asta, parcă timpul s-a oprit şi aşteaptă un impuls iniţial ca să se urnească iarăşi din loc! Nicăieri în societatea românească nu s-a conservat vechiul cu atâta încăpăţânare ca în sportul rege. Peste tot, vechii lideri, miniştri, directori au fost înlocuiţi, treptat, cu oameni tineri, cu idei noi, capabili să facă o cotitură, să schimbe lucrurile în bine, care să aducă un suflu nou, aşa, chiar şi de ochii lumii. Numai în fotbal lucrurile par să fi încremenit definitiv. În acest interval s-a dezintegrat Imperiul Sovietic, pe la conducerea Americii s-au perindat vreo patru preşedinţi, în lume au căzut 15 dictatori, s-a inventat Internet-ul, Facebook-ul a pătruns în toate casele, deci noutăţi pe toată linia. Doar în fotbalul românesc ne uităm cu veneraţie la nişte fosile, care nu sunt capabile să închege două fraze coerente, ca şi cum toţi specialiştii în domeniu s-ar fi prăbuşit cu un avion în taigaua rusească şi ei au rămas singurele somităţi.
Mitică Dragomir, zis Corleone, şcolit la clubul miliţienilor, Victoria Bucureşti, are acelaşi discurs bolovănos, cu artificii menite să prostească oligofrenii. Cu toate acestea, a ajuns parlamentar, îmbogăţindu-se în această perioadă de parcă ar fi descoperit tezaurul lui Decebal! Înconjurat mereu de aceiaşi gazetari penibili care se prefac că vor să afle din gura sa marile adevăruri filozofice, el devenind un expert al prognozelor ce definesc prostia mai bine decât orice dicţionar. Zice Corleone: „În această partidă pot să câştige gazdele sau oaspeţii, dacă nu, ar putea să se termine la egalitate!” Şi armata de zănateci dau pe spate: „Senzaţional, «Oracolul de la Bălceşti», iar a dat un pronostic corect!” Stai şi te cruceşti, cum oameni atât de firavi la minte, care nu pot scoate din gură o vorbă de Doamne-ajută, reuşesc să determine o armată de reporteri să străbată sute şi mii de kilometrii, numai ca naţiunea să-i cunoască în toată splendoarea subţirimii lor mintale. Cu astfel de fitile răsuflate, omul a reuşit să apară la televizor, nu la rubrica „Răsu’ – plânsu'”, ci la toate posturile aşa-zise sportive…
Nici Mircea Sandu, alias Naşu’, nu se află departe de acest model. Cocoţat pe interesele unora din fotbalul mare, care aveau nevoie de voturile lingăilor din lumea a treia, şi acesta s-a împăunat ca şi cum ar fi descins la „Casa Fotbalului” direct de la marile universităţi ale Europei, unde i-a mâncat pe pâine pe Aristotel şi Heidegger. Dispune şi el de o armată de pupincurişti prin presa sportivă, oameni pregătiţi în orice clipă să deturneze momentele dificile prin care trece, aşa cum s-a întâmplat mai zilele trecute când zăngănitul cătuşelor se auzea la uşa biroului său. Imediat „gardienii” lui Mircea Sandu au sărit la microfoane, îndepărtând discuţia arestării lui Vasile Avram, pe care tot  Naşul îl pusese în fruntea arbitrilor.
Cine vrea să vadă care este diferenţa dintre fotbalul de la noi şi cel din Anglia, Spania, Italia sau chiar Ucraina ori Rusia, nu trebuie să se uite pe teren, căci este de ajuns să privească la cei care conduc destinele acestui sport. Parcă mustesc de energie, de acel suflu inteligent care a făcut din acest sport o industrie şi un spectacol de nivel planetar! Cu Sandu şi Dragomir, două relicve ale sportului securist, noi nu avem cum să arătăm altfel. Nu e de mirare că lor nu le iese nimic, pentru că nu le poate ieşi nimic ca lumea. De-aia nici gazonul de pe Stadionul  Naţional n-a vrut să stea la locul lui şi s-a revoltat. De-aia nici Messi n-a venit la Bucureşti, probabil că instinctul i-a şoptit că se va compromite.
Fără nici o exagerare, când văd aceste triste figuri în fruntea unui domeniu care ar trebui să ne destindă, să ne facă să fim optimişti (fiindcă ăsta e rolul şi rostul sportului) am impresia că am rămas tot în anul 1990, că ţara e condusă de Ion Iliescu şi Alexandru Bârlădeanu, că securiştii ne ascultă telefoanele, că unii mai aşteaptă Congresul XV al PCR…
Dumitru HENEGAR

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI