Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanți domnitori ai țării noastre și este cunoscut drept cel mai mare apărător al creștinătății din țara noastră, acesta domnind în Moldova în perioada 1457-1504. Datorită faptelor sale din timpul vieții, acesta a fost canonizat la 20 iunie 1992 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și este sărbătorit la data de 2 iulie.
Pe Ștefan cel Mare poporul îl numea cinstit, bun, mare și mai ales sfânt. A fost numit bun pentru toate faptele de milostenie pe care le-a făcut de-a lungul vieții, dar mai ales pentru că a iertat pe cei care i-au greșit, mare pentru iscusința și înțelepciunea cu care și-a condus țara și a pedepsit toți oamenii lacomi, dar mai ales pe cei trădători, sfânt pentru că a luptat să apere întreaga creștinătate, și în special pentru numărul mare de biserici și mănăstiri pe care le-a zidit. Acesta le-a mai și înzestrat cu ce au nevoie spre slava lui Dumnezeu și mai ales spre mântuirea credincioșilor.
Ștefan cel Mare a fost fiul creștinilor Bogdan al II-lea și Doamna Maria-Marina Oltea. Încă din copilăria sa a fost o persoană care și-a iubit țara și în special credința strămoșească. A ajuns să urce pe tronul Moldovei după vremuri tulburi în care mai mulți se luptaseră pentru domnie. A fost întâmpinat de popor pe Câmpia Dreptății și Mitropolitul Teoctist l-a uns domnitor în data de 12 aprilie, 1457. A întrebat mai întâi poporul dacă este de acord să urce pe tron și să le fie domn, iar acesta i-a răspuns într-un glas: „Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești”. Perioada sa de domnie a fost neobișnuit de lungă și anume de 47 ani, 2 luni și 3 săptămâni.
În timpul domniei sale a luptat pentru a apăra hotarele țării și credința creștină, dar a și zidit cetăți militare și multe biserici și mănăstiri. Tot ce făcea, făcea cu dragoste, mărinimie și dreptate. Nu a uitat niciodată de oștenii viteji care l-au ajutat în fiecare luptă, nici de săraci și suferinzi.
Viața sa nu a fost una ușoara și a trecut prin suferințe din cele mai variate: rana de la picior din lupta de la Chilia, moartea a 4 copii și a două soții, trădarea unor sfetnici și numeroase războaie. Nu și-a pierdut niciodată credința în Dumnezeu. Și-a dus viața cu credință în Dumnezeu și a câștigat multe lupte după care a zidit câte un lăcaș de cult. A adus multe mulțumiri și laudă lui Dumnezeu, nu numai când îl ajuta pe câmpul de luptă, ci și când pierdea dând o lecție de pocăință.
A apărat întreaga creștinătate, iar când a avut nevoie de ajutor a chemat la luptă pe cârmuitorii creștini ai Europei prin scrisoarea din ianuarie 1475, un exemplu de epistolă frumos scrisă și înduioșătoare. Fiecare luptă câștigată nu și-a atribuit-o sie, ci lui Dumnezeu. Pentru credința și stăruința sa Dumnezeu i-a oferit putere, har și înțelepciune.
Deși a domnit doar peste Moldova, Ștefan cel Mare a zidit biserici și mănăstiri și în Muntenia și Transilvania. Mai mult, și la muntele Athos a ridicat și înzestrat o mulțime de biserici și mănăstiri, iar cea mai importantă este mănăstirea Zografu. Fiecare lăcaș de cult ridicat de el este o dovadă a recunoștinței față de Dumnezeu pentru luptele câștigate, dar și un omagiu pentru toți oștenii care au murit în lupta cu atacatorii păgâni. De aceea, poporul l-a numit „cel Sfânt”.
Ștefan cel Mare a fost un domnitor care a avut o credință imensă, a fost un om al rugăciunii și al pocăinței. Acesta a simțit permanent nevoia de a se ruga si de a se încredința rugăciunilor părinților sfințiți din sfintele biserici pe care le-a ctitorit. Nu numai că se ruga, dar ținea post, făcea fapte bune, milostenie și ajuta familiile tinere căsătorite cu pământ și vite, nu uita de luptătorii săi, avea grijă de cei infirmi.
Sursa: sarbatoricrestine.ro
