10 noiembrie, Ziua Artileriei – componentă de bază a Armatei moderne a României

Ca în fiecare an, la 10 noiembrie, Armata României îşi sărbătoreşte o componentă de bază a structurii sale organizatorice, arma ,,Artilerie”.

Termenul de artilerie, pe care îl folosim astăzi, este cunoscut de la mijlocul secolului al XV-lea, acesta derivând din verbul arhaic francez ,,artiller”, care înseamnă arta de a construi şi mânui, pe timpul luptelor, diferite maşini de război. Deşi noţiunea de artilerie a apărut în Evul Mediu, începuturile acesteia sunt mult mai îndepărtate.

Descrierea evoluţiei artileriei se poate face pe fundamentul de ansamblu al dinamicii fenomenului militar autohton, dar şi la nivel european sau internaţional. Ca şi celelalte arme din compunerea armatei noastre, artileria română îşi are propria ei istorie.

Cu aproape două milenii în urmă strămoşii noştri daci şi romani s-au dovedit nu numai constructori iscusiţi, dar şi mânuitori pricepuţi ai maşinilor de război şi, în cadrul acestora, a catapultelor şi balistelor, precursoarele artileriei de mai târziu.

În secolele de cristalizare şi consolidare a statelor feudale româneşti, oştile acestora au întrebuinţat pe timpul luptelor bombardele şi apoi tunurile cu aceeaşi eficacitate ca şi principalele armate ale statelor europene.

Mai mult decât atât, marii noştri comandanţi de oşti, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Ioan Vodă, Mihai Viteazul şi alţii, au dezvoltat şi folosit artileria într-un mod original, propriu structurii organizatorice a oştilor pe care le-au condus şi concepţiei de desfăşurare a acţiunilor de luptă, precum şi configuraţiei geografice a teritoriului ţării noastre, îmbogăţind arta militară românească şi universală cu noi principii de purtare a războaielor.

Din punct de vedere istoric, arma Artilerie, a fost prima care a încorporat cel mai dens în diverse epoci rezultatele ştiinţei şi tehnicii, şi a iniţiat profilul specialistului militar aflat în simbioză cu omul de ştiinţă.

Tezaurul ştiiţei şi tehnicii mondiale privind construcţia tehnicii de artilerie, inclusiv a rachetelor, însumează şi el o părticică din contribuţia şi geniul creator românesc. Nume ca ale lui Orban, realizatorul tunurilor cu care, după unele izvoare istorice, turcii au asediat Constantinopolul, Ioan Românul, meşter vestit din arsenalele Transilvaniei, Ioan Sterca Şuluţiu, făuritorul tunurilor pentru oastea lui Avram Iancu, şi ale altor români creatori de tehnică militară vor figura la loc de cinste în istoria ştiinţei şi tehnicii universale.

Primele baterii de artilerie au apărut în ţara noastră pe 10 noiembrie 1843, prin Porunca Domnească nr.198, dată de domnitorul Tării Româneşti, Gheorghe Bibescu.

Unirea Principatelor Române a generat mari şi importante transformări şi în procesul evolutiv al artileriei. În anii care au urmat, în ţara noastră, s-au pus bazele unei industrii specifice de fabricat şi reparat armament şi muniţii.

Pe timpul războiului de Independenţă din anii 1877-1878, şi în perioada imediat următoare, au avut loc profunde mutaţii în principiile de întrebuinţare şi sporire a rolului artileriei pe câmpul de luptă.

Nu trebuie să uităm anvergura acestei evoluţii, când artileria română a dat semnalul marii încleştări de forţe de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, din timpul Primului Război Mondial.

În dimineţa zilei de 23 iulie 1917, pe toată linia frontului Armatei I, aproape şase sute de guri de tun trimiteau duşmanului, în liniile sale, salutul zgomotos al armatei române, reintrate în luptă după şase luni de tăcere. Pregătirea de artilerie durase trei zile şi a fost cea mai mare acţiune de acest fel de pe frontul românesc.

Din rândul artileriştilor s-au format cadre de nădejde pentru artileria antiaeriană, constructori şi specialişti de seamă în diferite domenii, cum au fost savantul Henri Coandă, generalii Ştefan Burileanu, oameni de artă, precum şi bravi comandanţi de mari unităţi, ca generalii Constantin Cristescu, Ion Popovici, Eremia Grigorescu, comandantul ,,Diviziei de fier” în luptele de la Oituz şi comandantul Armatei 1 române în bătălia de la Mărăşeşti, Vasile Atanasiu şi Nicolae Dăscălescu, comandanţii armatelor 1 şi 4 române pe timpul războiului antihitlerist, şi mulţi alţii.

Între cele două războaie mondiale, procesul de reorganizare a armatei a continuat, concomitent cu înzestrarea cu noi tipuri de tehnică de luptă, inclusiv în domeniul artileristic.

Apariţia aviaţiei militare şi a tancurilor a condus la mutaţii profunde în tactica şi strategia militară, astfel încât în preajma izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial, armata României avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi şi 79 de regimente de artilerie, dintre care 32 aveau în compunere 3 divizioane, 31 aveau în compunere două divizioane, 7 erau regimente de artilerie grea, 9 erau regimente de artilerie călăreaţă.

Pe timpul războiului antifascist artileria română şi-a făcut pe deplin datoria, contribuind la victoria finală şi la îmbogăţirea artei militare cu noi concepte de ducere a unui război modern.

După cel de-Al Doilea Război Mondial armata a intrat într-un larg proces de refacere şi modernizare astfel încât în anul 1965, capacitatea de luptă a crescut de 1,5 ori faţă de perioada războiului.

Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înfiinţat Comandamentul Artileriei.

Începând cu anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc având caracteristici superioare. În 1961 au luat fiinţă unităţile de rachete cu diferite destinaţii. În anii 1956-1965, artileria a fost dotată cu tehnică nouă, au fost sporite şi diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eşaloanelor, au intrat în dotare, alături de autotunurile şi tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc şi rachetele antitanc dirijate.

După 1989 armata română a intrat într-un amplu proces de restructurare, menit să-şi redimensioneze capacităţile de luptă şi să-şi adapteze strategiile potrivit noilor provocări apărute pe plan internaţional.

A apărut oportunitatea dezvoltării parteneriatului cu alianţa NATO, pentru ca în cele de urmă România să devină ţară membră cu drepturi depline în această organizaţie.

Concomitent a avut loc şi o reorientare în dezvoltarea noilor concepte şi politici de înzestrare a unităţilor de luptă cu tehnică modernă, menite a le conferi o capacitate combativă şi o mobilitate, la randamente maxime.

Artileria română , ca parte integrantă a acestui sistem, ţine pasul cu dezvoltarea tehnologiilor de ultimă generaţie, constituind pe mai departe o componentă principală a armatei române moderne.

La această aniversare mă alătur tuturor colegilor de armă, felicitând artileriştii români din toate timpurile şi urându-le ,,LA MULŢI ANI!”.

Col(r)dr.ing. Constantin AVĂDANEI,            

Vicepreşedinte, Filiala judeţului Alba a ANCE- ,,Regina Maria”

Vicepreşedinte, Filiala Judeţeană,,Gemina” a ANCMRR ,,Al.I. Cuza”

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI