Vreau să mă plictisesc!

Domnul Pleşu a fost la Berlin şi s-a plictisit. Doamne, cât de mult aş vrea să mă plictisesc şi eu aşa! Am aflat despre „spleen”-ul domnului Pleşu din articolul domniei sale intitulat „La Berlin, despre normalitatea uitată a vieţii”, cu un subtitlu „de fereastră” care anunţă că acolo, în Germania, „Lucrurile sunt mai curând plicticoase. Dar ce plictiseală dulce!”. Şi iată câteva frânturi din acest articol, apărut în „Dilema veche”, nr. 378 (12-18 mai a.c.): „De o săptâmână de când sunt la Berlin, descopăr că ceea ce Bucureştiul ultimilor ani m-a făcut să uit nu e doar frumuseţea vieţii, graţia, farmecul, muzicalitatea ei, ci şi strictul necesar al NORMALITĂŢII, firescul, buna-cuviinţă a convieţuirii. Berlinul este un oraş cu o abundentă vegetaţie. Nici unuia dintre administratorii lui nu i-a trecut prin cap să-şi bată joc de iarbă şi de pomi, să construiască pe socoteala spaţiilor verzi, să prefere, fără excepţie, cărămida, betonul şi sticla. Dimpotrivă. Totul e învăluit de adierea fragedă a unui oraş secund, «mai pur», un oraş al plantelor, al miresmelor răcoroase, al păsărilor. În plin centru, te poţi trezi dimineaţa într-un paradis de cântece, venit dinspre coroanele ample ale arborilor. Eşti într-un mare oraş european şi eşti, în acelaşi timp, într-un mare parc, într-un fragment, uşor rărit, de pădure. Respiri şi te mişti ca într-o staţiune montană. Traficul intens nu asfixiază niciodată auzul, văzul şi plămânii oamenilor. E absorbit în verdele predominant, într-o ambianţă în care «urbanitatea» include natura şi naturaleţea.”
Iar domnul Pleşu mai adaugă câteva lucruri normale pe care le-a crezut uitate, vieţuind la Bucureşti (deşi situaţia este aceeaşi şi în alte oraşe ale României), precum civilitatea rutieră, fără „pripă isterică, fălci încleştate şi furii zoologice”, cu zâmbete şi îngăduinţă, fără înjurături şi claxoane. Mai mult decât atât, seara, la televizor „dulcele plictis” berlinez continuă, deoarece acolo pe niciun canal nu au loc execuţii politice, se vorbeşte destins, cordial, eventual ironic, fără băşcălie ieftină şi trivialitate. Figuri precum Diaconescu, Vadim Tudor sau Becali (lista poate continua) sunt acolo de negândit! Deci fără „moderatori în plină criză de tiroidă” şi fără oameni politici „pendulând între bădărănie, mediocritate ţanţoşă şi delir”. Acolo vezi „filme bune, spectacole de divertisment susţinute de profesionişti, emisiuni de informaţie strict expozitive, sobre, cinstite”, deci „nu te duci la culcare înghiţind calmante”. Şi chiar mai mult, „în ziare se scrie decent, într-o limbă cultivată, limpede”, iar forumurile care însoţesc un articol sau altul „sunt semnate cu numele întreg, au tonul unor reacţii mature, sunt la obiect, fără grosolănii de subterană, fără insulte şi ameninţări”. Într-un cuvânt, plictis calm, paşnic, pe toată linia, departe de iarmarocul românesc care te face, vrând-nevrând, să-ţi crească tensiunea. Oare cât timp ne trebuie nouă, ca să ajungem să trăim la fel (prelungindu-ne noi înşine viaţa, prin alungarea stresului), cât timp ne trebuie ca să ne reîntoarcem la înţelegerea şi pacea tribală, la liniştea şi naturaleţea pe care le aveam pe vremea când hălăduiam prin păduri, îmbrăcaţi în piei de animale? Da, primitivi, dar în mod sigur mai înţelepţi decât ne dovedim acum, sub pospaiul de civilizaţie autohtonă.
Iar lucrul ăsta mi-a adus aminte de o carte aparent „uşurică”, o producţie SF semnată de celebra autoare Ursula K. LeGuin, care a primit Premiul Hugo şi care se intitula „Lumii îi spuneau pădure”, pe care o recomand cu mare căldură tuturor celor ce iubesc verdele şi natura. Tuturor celor care, ca şi mine, doresc să se „plictisească” înconjuraţi de atmosfera patriarhală a arborilor pe care i-a lăsat Dumnezeu pe pământ, fără nicio contribuţie din partea vremelnicilor administratori ai pădurilor şi ai parcurilor. Atâtea câte au mai scăpat de colţii drujbelor…
Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI