Uniune sau naţiune?

La recentul festival „Dilema veche”, desfăşurat timp de trei zile la Alba Iulia, pe lângă numeroasele şi interesantele activităţi cu publicul prezent (dezbateri, spectacole de teatru, proiecţii de filme, concerte de muzică uşoară, expoziţii etc.), mulţi dintre participanţi au primit din partea organizatorilor şi câte un exemplar din ultimul număr al prestigioasei reviste de cultură. Între aceştia m-am numărat şi eu. Ei bine, pe lângă articolele de opinie semnate de unii dintre reputaţii scriitori ai acesteia (Andrei Pleşu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Vasilescu, Radu Cosaşu şi alţii), în interiorul revistei am dat şi peste un supliment intitulat chiar aşa:”Uniunea sau naţiunea?”
Având în vedere criza economică actuală şi marile frământări din sânul Uniunii Europene pentru rezolvarea problemelor legate de marile datorii suverane ale unor ţări membre, între care desigur situaţia falimentară a Greciei ţine capul de afiş, dar nici România nu stă pe „roze”, l-am citit cu interes, din scoarţă în scoarţă. Astfel am reţinut mai multe idei şi opinii interesante legate de acest subiect „fierbinte” iar pe unele dintre acestea, în limita spaţiului disponibil, doresc să vi le împărtăşesc şi dumneavoastră. Spre exemplu, într-un articol intitulat „Europa are guturai”, Martin Matei, între altele, spune: „Eventualitatea unui faliment al Greciei îi sperie pe euroentuziaşti şi îi întărâtă pe eurosceptici. S-a ajuns la un acord, există un plan de salvare pentru această ţară, s-au găsit chiar şi fonduri considerabile pentru a finanţa deficitul. Dar războiul nu a fost nici pe departe câştigat: banii par să fie absorbiţi de o gaură neagră, iar Grecia nu reuşeşte să iasă din marasm.(…) Promisiunile electorale fără acoperire (aviz politicienilor români!), avantajele sindicale obţinute în ultimii ani, incompetenţa şi corupţia funcţionarilor, în fine – problemele interne ale ţării – au fost transferate din plan naţional în sfera problemelor europene. Ceva nu funcţionează cu acel membru – deci organismul, în ansamblu, este bolnav”. În aceste condiţii, autorul se întreabă retoric: „Dacă Europa e, într-adevăr, bolnavă, atunci care să fie terapia cea mai adecvată? Extirparea organului atins de boală şi „resetarea” organismului? Un transplant, care ar presupune enorme riscuri pentru funcţiile vitale? Sau nişte proceduri alternative, cu perspective promiţătoare, dar încă neverificate?” Deocamdată, după cum se observă, până la descoperirea unei soluţii miracol, Uniunea se tratează prin transferul de energie de la cel mai puternic stat, Germania, către membrul bolnav – Grecia. „Astfel, că deşi de la Bruxelles ni se transmite că «boala» e sub control, oficial, Europa are guturai” – concluzionează autorul.
Reputatul profesor de la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Ion Stanomir, într-un articol intitulat „Despre Europa, aşa cum a fost” pare a fi trecut aproape în totalitate cu arme şi bagaje în tabăra euroscepticilor. Astfel, domnia sa spune că…” discuţiile din cadrul UE nu se mai poartă pe tărâmul directivelor europene, ci pe cel al evitării falimentului. Ca prin farmec, entuziasmul contagios al celor care predicau mântuirea prin integrare continentală este aproape absent”. Întrebându-se cum se poate explica acest recul al ideii europene, ca set de valori, proceduri şi formă de solidaritate, încearcă să-şi dea singur şi unele răspunsuri. Astfel, Stanomir crede că „dincolo de chestiunea datoriilor suverane ale statelor, există un sentiment acut al lipsei de viziune politică la nivel european (…) Ceea ce criza relevă, dincolo de orice ambiguitate, este fragilitatea unităţii uniunii înseşi. Se poate ghici, sub pojghiţa de retorică corectă politic, un recul la izolaţionismul naţional. Impasul istoric decurge simultan din combinaţia de populism şi precaritatea proiectelor de viitor gândite de elita guvernantă”. Numai că, spune domnia sa „miza crizei economice, în Europa şi Statele Unite, nu este doar salvarea unor economii naţionale sau ale unor bănci, ci păstrarea tiparului democratic, întemeiat pe domnia legii, transparenţă şi proprietate individuală, câştigate cu mari sacrificii de zeci, chiar sute de ani (…) Iar atunci când naţiunile europene exaltă la scenariul salvării prin intermediul miraculoşilor investitori de stat chinezi, sfârşitul Europei imaginate de Adenauer, De Gasperi şi Monnet nu mai este decât o chestiune de timp. Vigoarea cu care Republica Populară Chineză intervine în Europa este doar un semnal între altele:aliajul de totalitarism şi competitivitate nu poate fi subestimat ca semnificaţie (…) Uşurinţa cu care politicienii europeni sunt pregătiţi să întâmpine ajutorul chinez descumpăneşte…” Dumneavoastră ce ziceţi?
Tinu MATEŞ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI