Un episcop și epoca sa: VASILE MOGA – 250 de ani de la naștere

Un episcop și epoca sa: VASILE MOGA – 250 de ani de la naștere

Prof. Dr. Mihai-Octavian Groza – Liceul German Sebeș/Institutul de Istorie Ecleziastică „Nicolae Bocșan” Cluj-Napoca

La 19 noiembrie 2024 aniversăm 250 de ani de la nașterea episcopului Vasile Moga, un ierarh uitat de la începutul secolului al XIX-lea care, prin truda sa, a contribuit la ridicarea comunității ortodoxe a Transilvaniei și la pregătirea terenului pentru viitorul episcopat șagunian strălucit.

Comunitatea ortodoxă a Transilvaniei îi datorează episcopului Vasile Moga sedentarizarea scaunului chiriarhal în interiorul orașului Sibiu, începuturile unei organizări a protopopiatelor (care, în timpul păstoririi sale, au devenit adevărate unități administrative), înființarea unor școli confesionale, înființarea unei „școli de preoți” și a unei „școli de dascăli”, editarea unor cărți de cult și laice în limba română, trimiterea unor tineri studioși la marile universități europene, precum și implicarea în mișcarea națională.

Chiar dacă de numele episcopului se leagă un episod trist, respectiv conflictul cu învățatul Gheorghe Lazăr (pe care îl vom prezenta, în cele ce urmează, în adevărata sa lumină), precum și promovarea membrilor propriei familii în structurile de conducere ale eparhiei ortodoxe a Transilvaniei, activitatea acestuia rămâne emblematică pentru evoluțiile înregistrate de românii ortodocși în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Profitând de aniversarea celor 250 de ani scurși de la nașterea sa, rândurile care urmează, bazate pe studierea unor surse documentare și a literaturii de specialitate, și-au propus să scoată în evidență principalele repere ale biografiei episcopului Vasile Moga, în speranța că personalitatea și activitatea acestuia vor fi, în viitorul nu foarte îndepărtat, prezentate la adevărata lor valoare și amploare.

Vasile Moga s-a născut la 19 noiembrie 1774, în Sebeșul-Săsesc, în familia preotului Ioan Moga, o familie originară din vechiul centru comercial și cultural Moscopole (situat pe teritoriul Albaniei de astăzi) a cărei prezență a fost atestată în Transilvania încă de la începutul secolului al XVIII-lea. Familia Moga, întemeietoarea unei adevărate dinastii preoțești la Sebeș, s-a îngrijit ca educația tânărului Vasile Moga să fie una pe măsura prestigiului câștigat de aceasta. Drept urmare, Vasile Moga și-a început formația intelectuală în cadrul școlii românești ce funcționa pe lângă biserica ortodoxă din Sebeș, continuată la Gimnaziul Evanghelic din Sebeș, la Liceul Romano-Catolic din Alba-Iulia și la Liceul Catolic Regesc din Cluj. La moartea tatălui său, survenită în anul 1798, Vasile Moga a acceptat propunerea protopopului Avram Moga de a reveni la Sebeș și de a ocupa poziția de capelan protopopesc.

A fost hirotonit preot celib în cadrul Episcopiei Aradului, iar până în anul 1810 a îndeplinit atât poziția de capelan, cât și poziția de notar al protopopiatului ortodox Sebeș (calitate din care a fost solicitat să intervină, în numele Consistoriului din Sibiu, în chestiuni ce țineau de gestionarea disciplinei preoților ortodocși din Transilvania).

Pregătirea intelectuală temeinică, practica sacerdotală, activitatea misionară și administrativă derulată l-au recomandat pe Vasile Moga, în anul 1810, pentru a fi chemat să ocupe scaunul episcopal al românilor ortodocși din Transilvania.

La 19 septembrie 1810, la Turda, s-au desfășurat lucrările sinodului protopopilor ortodocși ai Transilvaniei, în urma cărora au fost desemnați patru candidați pentru a ocupa scaunul episcopal: Nicolae Huțovici (care a obținut 46 de voturi), Vasile Moga (care a obținut 36 de voturi), Nestor Ioanovici (care a obținut 16 voturi) și Nicolae Panovici (care a obținut 5 voturi), pentru fiecare dintre aceștia existând câte un grup de lobby pe lângă autoritățile imperiale pentru numirea candidatului susținut. Candidatura lui Vasile Moga a fost susținută atât de guvernatorul Transilvaniei, Gheorghe Bánffy, cât și de episcopii greco-catolici Samuil Vulcan din Oradea și Ioan Bob din Blaj. Curtea imperială de la Viena l-a confirmat pe Vasile Moga în scaunul episcopal al românilor ortodocși din Transilvania, urmând ca acesta să se prezinte la Karlowitz pentru hirotonire (moment consumat la data de 23 aprilie 1811).

Înainte de a merge mai departe, trebuie subliniat faptul că românii ortodocși din Transilvania, după momentul trecerii unei părți a bisericii sub ascultarea Romei, prin legământul mitropolitului Atanasie Anghel, au fost văduviți de o ierarhie proprie, fiind așezați sub jurisdicția canonică a Mitropoliei de la Karlowitz. De abia în anul 1761, în fruntea comunității ortodoxe a Transilvaniei a fost instalat un administrator eparhial, sârb de origine, cu rangul de „locțiitor de episcop”, în persoana lui Dionisie Novacovici (care a rămas în Transilvania până în anul 1767).

În anul 1770, după trei ani de la plecarea lui Dionisie Novacovici din Transilvania, curtea imperială de la Viena a numit un episcop ortodox al Transilvaniei, tot sârb de origine, în persoana lui Sofronie Chirilovici (care a păstorit comunitatea ortodoxă între anii 1770-1773, mai apoi fiind numit episcop de Buda, ulterior de Timișoara). După zece ani de sedisvacanță, în anul 1783, a fost numit episcop arhimandritul sârb Ghedeon Nechitici, vicarul Episcopiei Ortodoxe a Bucovinei, care a păstorit românii ortodocși din Transilvania până în anul 1788. Între anii 1789-1796, scaunul de episcop ortodox al Transilvaniei a fost încredințat arhimandritului sârb Gherasim Adamovici, în timpul căruia românii și-au cerut drepturile politice prin memoriul „Supplex Libellus Valachorum”.

De la moartea acestui ultim episcop sârb, până la numirea lui Vasile Moga în scaunul episcopal, comunitatea ortodoxă a Transilvaniei a fost păstorită de vicarii Ioan Popovici din Hondol și Nicolae Huțovici din Hunedoara. Conform cercetătorilor care s-au aplecat asupra studierii istoriei bisericești a românilor transilvăneni, alegerea episcopului Vasile Moga trebuie pusă, în primul rând, pe seama dorinței autorităților habsburgice de a limita influența mitropoliei sârbești de la Karlowitz asupra românilor transilvăneni. În al doilea rând, această alegere trebuie pusă și pe seama faptului că se dorea ca la conducerea episcopiei ortodoxe a Transilvaniei să se afle o persoană maleabilă și docilă, dovadă faptul că prin decretul imperial de numire, din 21 decembrie 1810, noului episcop Vasile Moga i-au fost impuse 19 restricții (pe care, în limitele legalității, a încercat să le evite pentru a-și putea îndeplini misiunea și proiectele gândite pentru românii ortodocși din Transilvania).

După momentul instalării oficiale, la 10 august 1811, Vasile Moga a lansat o primă circulară către preoții și membrii comunității ortodoxe a Transilvaniei, prin care le-a trasat o serie de indicații și obiective, aceasta putând fi considerată o adevărată „platformă program” a noului ierarh. În primă instanță, episcopul a anunțat alegerea sa în scaunul episcopal și datoriile care trebuiau păzite de români, acestea având menirea să-i „deștepte”. Astfel, episcopul îndemna la promovarea celor mai bine instruiţi tineri, pentru a urma calea preoţiei („[…] aşa puind toată părtinirea deoparte să nu îndrăzniţi pe nime altul a-mi recomendului spre preoţie, fără pe cel dintre toţi şi cu învăţătura şi năravurile bune mai ales”), la instruirea viitorilor preoţi („[…] ca să ştiţi propovedui norodului, trebue întâiu să înveţaţi voi înşi-ve şi să ispitiţi scripturile, eară dacă în veacul nostru sfânta scriptură cu gândul acela nu veţi ceti, ca să sciţi învăţa apoi norodul şi simbria de la parochienii voştri tot veţi lua cu samă bună veţi cădea în osândă”), la înlăturarea textelor care nu ţin de învăţătura bisericească şi la propovăduirea adevăratelor precepte creştine („[…] mulţi s-au obicinuit de propoveduesc parochienilor sei şi ce nu e scris în cărţile soborniceşci, eară frăţiile voastre păreri şi obiceaiurile cele bătrâne fără temeiu lăsându-le, numai cu ce ve puteţi da sama din sfintele scripturi se propoveduiţi, nu adăogaţi nici o iotă, sau o cirtă, că aceea nu vrea Christos”), la morala preoţilor („[…] cele ce propoveduiţi parochienilor din sfintele scripturi, înşi-ve voi să le faceţi întâiu […] nu ve făliţi, nu fiţi măreţi în deşert […] feriţi-ve de beţia, că beţia este legionul cel de draci”), la respectarea autorităţii bisericeşti, dar şi a celei laice („[…] ce este a lui Dumnezeu, daţi lui Dumnezeu şi ce iaste a împăratului să daţi împăratului”), la dezvoltarea şcolilor („[…] ca să întăriţi şcoalele în tot chipul şi cu toată silinţa şi necurmat să staţi de părinţi să-şi dea pruncii la învăţătură, altmintrilea năiemit este şi slugă rea, vicleană şi vrednică de a i se lua talantul”).

De-a lungul păstoririi sale de 34 de ani, episcopul Vasile Moga a reușit să clădească în folosul comunității ortodoxe a Transilvaniei, fiind cel dintâi episcop care a reușit să-și stabilească reședința în interiorul orașului Sibiu. După ce, inițial, și-a avut reședința la Cluj, cu sprijinul comunității ortodoxe a Transilvaniei, al mitropolitului sârb de la Karlowitz, Ștefan Stratimirovici, al negustorului macedo-român Atanasie Grabovski,

Vasile Moga a reușit, în ciuda protestelor comunității germane a Sibiului, să achiziționeze un imobil, unde și-a stabilit reședința („casa clerului”), Consistoriul, arhiva și „școala de preoți” (în jurul căreia s-a format viitorul seminar teologic sibian). Politica edilitară a episcopului Vasile Moga a fost continuată de succesorul acestuia, episcopul, mai apoi mitropolitul Andrei baron de Șaguna, care a reușit să extindă baza patrimonială a comunității ortodoxe în interiorul orașului Sibiu.

Circularele emise de episcopul Vasile Moga trădează grija acestuia pentru îmbunătățirea vieții religioase a comunității ortodoxe a Transilvaniei. În ciuda restricțiilor impuse în momentul instalării, episcopul a găsit metodele și soluțiile pentru a stărui, în permanență, pe lângă preoți pentru întărirea vieții morale a credincioșilor, pentru săvârșirea corectă a slujbelor religioase, pentru îndepărtarea superstițiilor, pentru conducerea eficientă a parohiilor, pentru ocrotirea celor aflați în nevoie și suferință, pentru organizarea și sprijinirea școlilor confesionale. Sursele cercetare ne indică faptul că episcopul Vasile Moga a ținut ca recomandările formulate în circularele sale să fie respectate, iar cei găsiți vinovați de încălcarea acestora să fie trași la răspundere (prin aplicarea unor pedepse care variau de la câteva zile de penitență la sediul episcopal, până la suspendarea din oficiul preoțesc). Cel mai bun exemplu, în acest sens, este cel al protopopului ortodox de Sebeș, Zaharia Moga, fratele episcopului, care, contrar recomandărilor primite, după ce a oficiat o căsătorie fără formele legale, a fost suspendat temporar din oficiul deținut.

De numele episcopului Vasile Moga se leagă înființarea unor școli confesionale românești, sprijinirea învățământului românesc, dată fiind calitatea acestuia de inspector suprem al școlilor ortodoxe (calitate deținută până în anul 1837, când aceasta a fost preluată de episcopul romano-catolic de Alba-Iulia, care patrona și școlile greco-catolice). Între anii 1811-1846, la Sibiu, sub patronajul episcopului Vasile Moga, a funcționat o „școală de preoți”, care consta într-un curs de șase luni pentru pregătirea viitorilor preoți. Pregătirea viitorilor preoți a revenit unor profesori precum Gheorghe Lazăr, Ioan Moga, Moise Fulea, care predau noțiuni de dogmatică, morală, cântări bisericești, tipic, administrație parohială, practică liturgică, catehetică, pastorală etc. Chiar dacă pregătirea intelectuală a preoților a rămas una superficială, parte și datorită faptului că profesorii acestei școli îndeplineau și alte misiuni administrative în cadrul episcopiei ortodoxe, „școala de preoți” de la Sibiu a format clerici care au contribuit la „păstrarea credinței ortodoxe și la răspândirea învățăturii de carte în viața satelor românești”.

Tot episcopului Vasile Moga i s-a datorat și pregătirea viitorilor dascăli, la Sibiu acesta continuând o mai veche tradiție a organizării unor cursuri de șase săptămâni, după „Duminica Tomii” și până la „Sâmbăta Rusaliilor”, pe parcursul cărora cei care doreau să devină învățători urmau cursuri de scriere, citire, catehism, tipic, cântări bisericești, respectiv un curs de „metodică”.

Pentru a contribui la formarea unei elite intelectuale ortodoxe, episcopul Vasile Moga a susținut, prin burse, acordate mai ales din fonduri proprii, o serie de tineri transilvăneni, studenți ai universităților de pe cuprinsul monarhiei habsburgice. Conform surselor istorice, de-a lungul păstoririi sale, episcopul Vasile Moga a susținut cu burse nu mai puțin de 91 de tineri, printre aceștia numărându-se Ioan Moga (trimis la Universitatea din Viena în perioada 1812-1816), Ioan Tipeiu (viitor preot și protopop al orașului Sebeș), Nicolae Popea (viitor episcop de Caransebeș), Nifon Bălășescu (teolog, profesor la București, organizator al școlilor românești din Dobrogea), Ilie Măcelariu (viitor președinte al Partidului Național Român din Transilvania), Sava Popovici-Barcianu (viitor membru al Academiei Române), Petru Dobra (colaborator apropiat al lui Avram Iancu și participant la evenimentele revoluționare din anii 1848/1849 etc.).

Episcopul Vasile Moga s-a implicat și în activitatea național-politică, prin memoriile înaintate autorităților provinciale și imperiale solicitând acordarea de porții canonice preoților ortodocși, scutirea acestora de taxe și impozite, acordarea de ajutoare din casele alodiale (bugetele locale) și de la alte instituții publice, majoritatea solicitărilor fiind respinse sau primind o rezolvare parțială. În anul 1834, episcopul Vasile Moga i-a solicitat episcopului greco-catolic Ioan Lemeni colaborarea pentru întocmirea unui memoriu către Dieta Transilvaniei în vederea ridicării românilor la rangul de a patra națiune în provincie, alături de maghiari, sași și secui. Memoriul comun a fost înaintat la 17 aprilie 1834, acțiunea celor doi episcopi rămânând fără rezultate concrete. Câțiva ani mai târziu, în 1837, episcopul Vasile Moga a înaintat Dietei un memoriu prin care a solicitat îmbunătățirea situației materiale a preoților prin scutiri de obligații, acordarea de pământuri parohiale și ajutoare bănești, dreptul de dijmă de la credincioșii proprii, asigurarea unor posibilități mai bune de instruire a clericilor, accesul românilor de pe așa-numitul „Pământ Crăiesc” (teritoriul ocupat de scaunele săsești) la funcții publice și la învățarea meseriilor etc. În anul 1842, în contextul convocării unei noi diete la Cluj, episcopul Vasile Moga și episcopul Ioan Lemeni au reluat acțiunea începută în anul 1834, fără a se ajunge la elaborarea unei petiții comune. Drept urmare, episcopul Vasile Moga și-a reînnoit programul din anul 1837 în fața Dietei. Mai mult, a inițiat un memoriu în favoarea românilor de pe „Pământul Crăiesc”, la care a aderat și episcopul Ioan Lemeni. Din păcate, solicitările episcopului Vasile Moga au rămas fără rezultate concrete, dar acestea au așezat mișcarea națională a românilor transilvăneni pe o nouă direcție: aceea a depășirii diferențelor confesionale și a colaborării între ierarhia ortodoxă și greco-catolică pentru atingerea idealurilor comune.

Un episod aparte al biografiei episcopului Vasile Moga, interpretat în cheie greșită până în zilele noastre, a fost cel al conflictului cu învățatul Gheorghe Lazăr, care studiase la Viena ca urmare a recomandării Consistoriului din Sibiu și care, după finalizarea studiilor a activat ca profesor al „școlii de preoți” din Sibiu. Originile conflictului dintre Vasile Moga și Gheorghe Lazăr trebuie căutate în pretenția celui din urmă legată de numirea sa ca episcop al românilor transilvăneni, pretenție demontată de decizia sinodului de la Turda din 1810 și de decizia curții imperiale de la Viena. Până în zilele noastre acest conflict este citit într-o cheie eronată, majoritatea articolelor de popularizare (disponibile în format electronic, accesibile publicului larg interesat de informații rapide și succinte) reluând și perpetuând falsa teorie a „caracterului retrograd” al episcopului Vasile Moga, susținător al învățământului în limba slavonă și sabotor al inițiativelor învățatului Gheorghe Lazăr de tipărire a unor manuale în limba română.

Aceasta se datorează atât omisiunii, cu bună știință (uneori cu rea intenție), a surselor istorice și istoriografice care prezintă adevărata evoluție a conflictului dintre Vasile Moga și Gheorghe Lazăr, cât și diletantismului celor care elaborează și diseminează în spațiul public astfel de informații (în general jurnaliști, medici sau ingineri, care emit judecăți de valoare fără a stăpâni instrumentarul cercetării istorice). Vinovăția pentru izbucnirea conflictului amintit aparține atât episcopului Vasile Moga, cât și învățatului Gheorghe Lazăr; episcopul și-a dorit să-și numească propriul nepot, Ioan Moga, în poziția deținută de Gheorghe Lazăr la „școala de preoți”, motiv pentru care acesta a refuzat să se supună autorității ierarhului. Conflictul a continuat până în anul 1815, interval în care Gheorghe Lazăr a întocmit mai multe plângeri împotriva episcopului (în care l-a acuzat de abuzuri) și l-a implicat într-un proces legat de trecerea unui preot ortodox la greco-catolicism (toate aceste acuzații fiind demontate până în ianuarie 1815).

Caracterul boem al învățatului Gheorghe Lazăr, spiritul de frondă, au fost cele care l-au compromis în ochii autorităților locale și provinciale. De exemplu, printr-un raport al directorului poliției sibiene, întocmit la data de 4 iulie 1815, Gheorghe Lazăr a fost acuzat de practicarea unui stil de viață dezordonat și de faptul că, în grădina publică a orașului, a ridicat paharul în cinstea lui Napoleon Bonaparte (la nici o lună de la înfrângerea acestuia în celebra bătălie de la Waterloo). Toate acestea au constituit motive suficiente pentru eliberarea sa din poziția de profesor al „școlii de preoți” la sfârșitul anului 1815, moment în urma căruia a plecat la Brașov (unde a activat ca profesor particular), mai apoi în Țara Românească (unde a desfășurat un adevărat apostolat în slujba învățământului românesc).

Pentru a demonta o altă teorie țesută în jurul conflictului dintre episcopul Vasile Moga și învățatul Gheorghe Lazăr, legată de susținerea ierarhului acordată învățământului în limba slavonă și opoziția acestuia față de tipărirea manualelor în limba română, trebuie subliniat faptul că limba slavonă fusese de multă vreme abandonată, în favoarea limbii române (inclusiv în cult), respectiv faptul că de numele ierarhului se leagă tipărirea unor cursuri și cărți religioase în limba română. Dintr-un repertoriu al cărților sibiene, apărute între secolele XVI-XX, elaborat de Elena Dunăreanu și Aurelia Pop, aflăm faptul că episcopul Vasile Moga și-a dat binecuvântarea pentru editarea unor lucrări de cult sau laice în tipografiile patronate de Johann Barth și Georg Klosius (ambele cu sediul în Sibiu). Dintre titlurile apărute sub patronajul episcopului Vasile Moga amintim: Cărticica năravurilor bune pentru folosul și trebuința tinerimii (tradusă din limba germană, în anul 1819, de către Moise Fulea),

Învățătură theologhicească despre năravurile și datoriile oamenilor creștini (prelucrată, în anul 1820, după un manual în limba germană sau latină de către Ioan Moga), Bucoavnă de normă (elaborată, în anul 1815, de către Moise Fulea), Bucoavnă cu slove românești și latinești (elaborată, în anul 1820, de către Moise Fulea), Catavasier grecesc și românesc (1817), Acatistul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și alte Acatiste și Rugăciuni foarte evlavnice și de folos (1819), Bucoavnă (cu numeroasele sale ediții: 1818, 1821, 1826, 1828, 1830, 1837), Psaltirea (cu numeroasele sale ediții: 1817, 1825, 1826, 1827, 1834, 1837, 1838), Sfânta și Dumnezeeasca Evanghelie (1844) etc. Pe aceeași linie se înscrie și preocuparea episcopului Vasile Moga pentru reeditarea, în anul 1842, a lucrării lui Samuil Micu, Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, lucrare apărută, pentru prima dată, în anul 1784, ce reunește o serie de discursuri funebre. Subliniind apartenența la Biserica Ortodoxă, în anul 1835, la Brașov, din îndrumarea episcopului Vasile Moga, s-a tipărit o ediție a Orologhionului, pe a cărui foaie de titlu se preciza că a fost alcătuit „[…] după rânduiala Besericii cei pravoslavnice a Răsăritului”.

La 17 octombrie 1845, după 34 de ani de vrednică păstorire, episcopul Vasile Moga a trecut în lumea celor drepți, lăsând în urma sa o reședință episcopală la Sibiu (lăsată moștenire nepoților săi, ceea ce ilustrează o latură mai puțin luminoasă a activității sale, aceea a încurajării nepotismelor), o livadă pe seama asesorilor consistoriali, un fond pentru acordarea burselor și pentru cheltuielile bisericii, un Consistoriu închegat, nu număr de protopopiate organizate, respectiv drumul netezit pentru viitoarele realizări ale succesorului său, Andrei baron de Șaguna.

La 250 de ani de la nașterea sa, suntem datori să-i evocăm activitatea (cu părțile bune și mai puțin bune), să încercăm să recuperăm anumite pasaje din biografia sa și să le prezentăm într-o manieră critică, profesionistă, fără patimi și interese ascunse. Toate acestea, din dorința de a așeza figura episcopului Vasile Moga în panteonul marilor bărbați ai comunității ortodoxe din Transilvania primei jumătăți a secolului al XIX-lea.

BIBLIOGRAFIE:

1) Abrudan, Mircea-Gheorghe, „O serie de considerații referitoare la păstorirea episcopului Vasile Moga (1810-1845)”, în volumul Diversitate culturală, realități politice și multiconfesionalism în Transilvania și Banat (secolele XVIII-XX), coordonat de Varga Attila, Iosif Marin Balog, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014;
2) Abrudan, Mircea-Gheorghe, Ortodoxie și Luteranism în Transilvania între Revoluția pașoptistă și Marea Unire. Evoluție istorică și relații confesionale, Sibiu/Cluj-Napoca, Editura Andreiana/Presa Universitară Clujeană, 2015;
3) Boc, Ovidiu, „Biserică și societate în timpul episcopului Vasile Moga (1810-1845). Evaluarea surselor”, în Buletinul Cercurilor Științifice Studențești, număr XV, 2009;
4) Cherescu, Pavel, „Contribuția episcopului Vasile Moga la dezvoltarea învățământului românesc din Transilvania”, în Mitropolia Ardealului, an XXXV, număr 5, 1990;
5) Dobrei, Florin, Istoria vieții bisericești a românilor hunedoreni, Reșița, Editura Eftimie Murgu, 2010;
6) Dunăreanu, Elena; Popa, Aurelia, Cartea românească sibiană (1544-1918), Sibiu, 1979;
7) Ghișa, Ciprian, „Denominarea Bisericii Greco-Catolice și a suveranului pontif în cultura religioasă a românilor uniți din Transilvania”, în Arhiva Someșană, seria a III-a, 2004;
8) Groza, Mihai-Octavian, „Un ierarh transilvănean și epoca sa. Viața și activitatea episcopului Vasile Moga (1774-1845)”, în Astra Sabesiensis, supliment număr 1, 2017;
9) Gyémánt, Ladislau, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între anii 1790 și 1848, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986;
10) Păcurariu, Mircea, Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu 1786-1986, Sibiu, Tipografia Eparhiei Sibiu, 1987;
11) Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volum III, Secolele XIX și XX, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994;
12) Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984;
13) Pușcariu, Ilarion, Documente pentru limbă și istorie, tom I, Sibiu, Tipografia Archidiecesană, 1889;
14) Stanca, Sebastian, Gheorghe Lazăr la Sibiu, Cluj, Tiparul Tipografiei Eparhiei Ortodoxe Române, 1934;
15) Stanca, Sebastian, Viața și activitatea episcopului Vasile Moga (1774-1845), Cluj, Tipografia Eparhiei Ortodoxe Române, 1938.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI