Trofee

    După ce am aflat că Adrian Năstase a fost condamnat de Curtea Supremă la doi ani de închisoare cu executare, am crezut că ziua de miercuri nu îmi va putea aduce o surpriză mai mare. M-am înşelat crunt, laolaltă cu ceilalţi concetăţeni, care se vor fi simţit la rândul lor cutremuraţi de vestea că ex-premierul a încercat să se sinucidă prin împuşcare. Cum era de aşteptat, vestea a devenit nu doar subiectul numărul unu al presei autohtone ci şi unul dintre subiectele de prim-plan ale unor prestigioase agenţii de presă din lume. Problema cel mai aprig dezbătută la noi, în talk-show-uri şi pe site-uri, a fost aceea a oportunităţii şi a semnificaţiei gestului suicidal al lui Adrian Năstase. Un prim curent de opinie stigmatiza gestul, etichetându-l drept o expresie a laşităţii lui Năstase care, în loc să înfrunte situaţia, oricât de inconfortabilă, de penibilă, de umilitoare ar fi fost ea, a preferat să „evadeze” pe lumea cealaltă, în vreme ce un al doilea curent îl glorifica, calificându-l drept o manifestare a demnităţii lezate a autorului său, ce ar fi resimţit drept insuportabilă nedreptatea care i-a fost făcută. Sinceră să fiu, mi se pare foarte cinic să discuţi oportunitatea unui asemenea gest fără să te pui cât de cât în pielea celui care a recurs la el, oricât de greu ar fi un asemenea exerciţiu de imaginaţie. Vinovat sau nu (asta justiţia şi numai justiţia poate să ne-o spună şi se pare că a făcut-o), Adrian Năstase a traversat perioade în care puterea deţinută şi onorurile cu care a fost copleşit l-au făcut să se creadă infailibil ca un zeu şi să se poarte discreţionar ca un dictator, fapt care l-a scos din sărite până şi pe Ion Iliescu. Mă refer, desigur, la perioada în care Adrian Năstase a fost premier, perioadă pe parcursul căreia României i s-au întâmplat o serie de lucruri bune, cum ar fi intrarea în NATO, dar şi blestemăţii, dintre care cea mai mare a fost „vinderea” ţării, proces care a continuat neabătut şi în guvernările ulterioare. Pe vremea aceea, premierul „uns” de preşedintele Ion Iliescu era poreclit „Năstase – patru case”. Eu însămi am scris numeroase editoriale în care am semnalat apetitul pantagruelic al intelectualului Adrian Năstase pentru bunuri materiale, unul dintre texte intitulându-se „Foaie verde busuioc, patru case şi un bloc”. Ce-i drept, între timp, patru case şi un bloc în Zambaccian nu mai reprezintă cine ştie ce în raport cu patrimoniul imobiliar al altor demnitari contemporani. În orice caz, averea pe care bugetarul Adrian Năstase a strâns-o pe când se afla pe cai mari, aroganţa lui strivitoare, pumnul băgat în gura celei mai mari părţi a presei prin intimidare şi corupere, abuzurile la adresa celor care au avut curajul să i se opună sunt pete ce relativizează imaginea unei guvernări considerate bune mai ales post factum. Ele de fapt i-au şi facilitat lui Traian Băsescu victoria la prezidenţialele din 2004, obţinută în mare parte graţie promisiunilor vizând intensificarea la maximum a luptei anticorupţie. Ce s-a întâmplat în realitate ştim cu toţii. Faptul că Adrian Năstase a devenit cel mai important trofeu al acestei lupte nu rezolvă problema, dar poate fi un semn că justiţia românească se află pe drumul cel bun.
Familia Năstase trece printr-o dramă absolut regretabilă, care sper că va pune pe gânduri multă lume „bună”. Recunosc, însă, că am serioase dubii în această privinţă. De fapt, împărtăşesc în totalitate opiniile lui Theodor Paleologu, postate pe pagina lui de Facebook: „1. Din punct de vedere uman sunt, evident, profund tulburat de gestul lui Adrian Năstase. Empatia e firească în asemenea momente. Sunt trist şi îmi pare rău pentru el. 2. Pe de altă parte, e interesant cum, în câteva ore, Năstase a devenit pentru USL un martir al luptei pentru dreptate, o icoană a inocenţei persecutate, un simbol al moralităţii politice”.
Trist, dar adevărat.

Maria Lucia MUNTEANU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI