Ţigani!

Este atâta încrâncenare – uneori chiar şi în propriile mele scrieri, recunosc – în tot ceea ce citim în presă încât am zâmbit amuzat şi înţelegător cu ceva timp în urmă când am dat peste un articol din „Unirea”, în care era descrisă una din „tehnicile” utilizate de ţiganii care bat la poarta românului. Încrâncenarea este pe deplin justificată pentru că te apucă disperarea când vezi cum biata Românie nu reuşeşte să-şi construiască o clasă politică credibilă, pe ale cărei decizii să se bizuie. Este frustrant să constaţi cum funcţiile guvernamentale de stat sunt ocupate perpetuu de tot felul de neputincioşi numiţi din rândul acestor politicieni fără orizont. Singurul lucru comun al oamenilor politici este lipsa de scrupule. Cum spunea Billie Burke: „Majoritatea oamenilor politici nu sunt buni de nimic. Ceilalţi sunt în stare de orice”. Dar să revin la articolul nostru.
Prin vară am păţit şi eu ceva asemănător şi mă gândesc că e bine să împărtăşesc şi altora experienţa amuzantă şi întrucâtva instructivă după principiul sănătos „cine face ca mine, ca mine să păţească”. Iarna trecută un ţigan mi-a tot sunat la poartă oferindu-se să-mi refacă burlanele de scurgere de la casă. Erau aproape noi şi, evident, l-am refuzat. Ţiganul nu s-a dat dus. A insistat că tot s-a făcut vreo găurică, două, pe undeva, care musai trebuie lipită iar dacă chiar nu vreau, măcar să-l las să cureţe streaşina de depunerile aduse de ploaie. Pentru doar 50 lei, mi-a spus. Ideea nu mi s-a părut chiar rea, iar suma de 50 lei nu reprezenta o problemă chiar în aceste momente de criză. Mă gândeam că dacă noi o ducem cum o ducem, ţiganii trebuie să o ducă şi mai rău şi, fie, câştiga omul un ban cinstit. A revenit, cum spuneam, prin iunie. Am închis cu greu câinii, care par întotdeauna să aibă ceva special cu ţiganii, şi l-am lăsat înăuntru.
A început cu streaşina de deasupra terasei şi am intrat în casă să-mi văd de treburile mele. După vreo zece minute soţia mă strigă că în curte au mai apărut doi ţigani iar cel de pe acoperiş a început să demonteze streaşina. Ies interzis şi îl întreb pe cel cu care stătusem de vorbă ce dracu se întâmplă. „L-am adus şi pe fratele meu, să mă ajute, să ţină scara, iar cel bătrân e tatăl meu. El se pricepe cel mai bine la burlane”. Ţiganul bătrân s-a apropiat de mine foarte politicos, a încercat chiar să-mi sărute mâna, şi mi-a spus că a venit să se asigure că fiul lui curăţă cum trebuie streaşina. Din colţul casei atârna deja vreo trei metri de jgheab, demontat. Nu mi-a plăcut ceea ce făcuse şi i-am spus-o. „Partea aia trebuie schimbată, îmi spune ţiganul, deoarece o să înceapă să picure când mai plouă”. M-am uitat la ceea ce dăduse jos. Era o tablă zincată de bună calitate, sudată perfect, făcută să reziste cel puţin încă douăzeci de ani. Lucrasem 17 ani pe şantier înainte de Revoluţie, şi mă pricepeam destul de bine la treburile astea. Tupeul ţiganilor m-a lăsat fără glas. În timp ce vorbeam cu bătrânul, ceilalţi doi ţigani, căţăraţi pe acoperiş, se străduiau să dea jos din console şi restul de jgheab. Am strigat la ei să se oprească. „Ceea ce aţi dat jos rămâne aşa, am spus, dar vă opriţi. Înlocuiţi cei trei metri. Cât mă costă?”. „Aaa, ne înţelegem noi! s-a eschivat ţiganul. Nici nu trebuie să îmi daţi banii acum, dacă nu aveţi. Ne înţelegem noi că doar nu plecaţi de aici! Sărut mâna, boierule!”. Am dat din mână a lehamite şi am reintrat în casă. După vreo 20 de minute ies în curte şi constat că ţiganii, în pofida dispoziţiei mele, dăduseră jos şi restul de streaşină din zona respectivă, vreo 20 de metri. Dăduseră jos şi consolele, schimbate cu vreun an înainte şi bine vopsite. Începeam să mă supăr şi le-am spus-o. Unul dintre ţigani a ridicat vocea dar bătrânul l-a pus la punct imediat. „Mergem acasă să aducem restul de scule, dar ne întoarcem repede. Nicio problemă cu banii, ne înţelegem noi, m-a liniştit el”. M-am uitat în sus îngrijorat. Pe cer începeau să se adune nori negri de ploaie şi mă temeam că ţiganii mă vor lăsa fără jgheab la acoperiş în zona respectivă. S-au întors după vreo două ore… cu alte jgheaburi şi console. Toate… noi. Nici nu m-au băgat în seamă. S-au apucat în curte să le lipească şi să le monteze. În timp ce bătrânul mă liniştea că „nu-i nicio problemă cu banii, ne înţelegem noi!”, fiii lui au terminat de montat streaşina chiar cu puţin înainte de a începe ploaia. Apoi au scos un tarifar, ştampilat de Primăria Alba Iulia. Aveam de plată… 900 lei.
S-au rezemat de gard, hotărâţi să nu plece până nu le dau banii. Nu ştiam dacă să râd, să chem poliţia, finanţele, sau să pun câinii pe ei. Am plătit.
Mihai BABIŢCHI

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI