Sociologul Florin Poenaru: „Bolojan reduce, taie, optimizează, dar fără să atingă PRIVILEGIILE. Administrează SĂRĂCIA cu mână de fier”

Sociologul Florin Poenaru: „Bolojan reduce, taie, optimizează, dar fără să atingă PRIVILEGIILE. Administrează SĂRĂCIA cu mână de fier”

Sociologul Florin Poenaru a făcut o analiză a măsurilor de austeritate deja decise, respectiv proiectate, de Guvernul condus de Ilie Bolojan. 

„Măsurile de austeritate promovate de guvernul Bolojan nu reprezintă doar o intervenție punctuală asupra bugetului, așa cum sunt ele prezentate manipulator, ci o expresie a modului în care statul român funcționează într-o logică de clasă care privilegiază pe cei care au deja, în detrimentul celor care au mai puțin sau deloc. Impunerea austerității de către stat este un instrument din această luptă de clasă”, a subliniat sociologul, citat de publicația Libertatea.

Citește și: Deși pozează în luptător cu ‘boierii’ banului public, Ilie Bolojan a făcut parte din Comisia de împrumuturi de la Ministerul Finanțelor

„Este un mecanism prin care costurile așa-zisei reajustări fiscale sunt transferate de fapt, sistematic, asupra celor care au cel mai puțin: salariați cu venituri mici, vârstnici, șomeri, studenți, lucrători pe salariul minim, persoane care au nevoie de îngrijire etc. În loc să reevalueze distribuția generală a resurselor sau să abordeze sursele reale ale dezechilibrelor bugetare – cum ar fi evaziunea fiscală la vârf, complicitățile clientelare din administrație, ineficiența interesată a unor instituții-cheie precum ANAF, pariurile și păcănelele ca să mă exprim direct, sau regimurile de optimizare fiscală a marilor companii – guvernul Bolojan lovește acolo unde e mai simplu: săraci, studenți, mame, pensionari precari, șomeri.

Am spune că e o lipsă de curaj să nu poți să te bați cu capitalul, cu băncile sau cu bogații, așa că mai bine să tai de la mamele minore. Dar un guvern precum cel condus de Bolojan nici nu și-ar propune o astfel de confruntare. Așadar, austeritatea ca proiect politic (acum ca și în 2010-2012) nu este inevitabilă, nu e o măsură de necesitate, ci o alegere menită a conserva ierarhia socială existentă și de a reproduce dominația celor de sus prin vulnerabilizarea continuă a celor de jos.
Apare o nouă taxă pentru cei care au conturi în bancă! Pe cine afectează această măsură.

În ciuda mitologiei liberale – ea însăși în plin proces de desvrăjire chiar printre aderenți – statul nu este un arbitru neutru sau un simplu furnizor de bunuri publice, ci este un agent activ al reconfigurării societății – în acest caz în sensul neoliberalizării sale. Ceea ce e paradoxal într-un fel, pentru că mai peste tot în lume, mai ales în centrele sale, acest curent e pe moarte sau e deja un zombie politic.

În acest proces statul nu doar că retrage sprijinul de bază pentru categoriile precare, dar le și culpabilizează moral – invocând „lenea”, „risipa”, „ineficiența” – pentru a justifica tăierile. Este un mecanism clasic de legitimare ideologică a inegalității și de impunere brutală a forței de clasă de sus în jos prin intermediul statului.

Statul cere tot mai mult de la cei care au cel mai puțin și protejează sistematic pozițiile celor care beneficiază deja de pe urma structurii existente. Este ce se întâmplă în România de 35 de ani, dar și mai accelerat începând din epoca Traian Băsescu încoace. Pierzătorii tranziției continua să piardă, și tot ei sunt primii care plătesc nota de plată la fiecare criză.

Există o imagine profund stereotipică a ceea ce înseamnă să fii sărac în România, promovată atât de tare că a devenit clișeu. Dar sărăcia nu înseamnă doar sărăcie extremă. Să fii sărac poate la fel de bine să însemne că îți poți permite două cupe de înghețată în weekend pe Calea Victoriei, dar dacă ai o problemă mai acută cu dinții să trebuiască să faci credit. E șocant de mare numărul de români aflați în această situație – dar e o situație despre care, ca societate post-rurală pentru care rușinea e frica supremă, nu vorbim niciodată.

Se poate vorbi despre o formă de pedepsire a săracilor, dar nu în sens doar moralist sau accidental, ci ca expresie structurală a modului în care funcționează statul român în configurația sa actuală. În absența unei viziuni de redistribuire socială sau a unei politici de echitate, statul rămâne un instrument prin care se reafirmă poziția socială a celor care controlează deja resursele – economice, simbolice sau instituționale.

În acest context, categoriile vulnerabile sunt pedepsite nu doar prin tăierea sprijinului material de care depind pentru supraviețuire, ci și printr-un discurs oficial care le învinovățește pentru propria precaritate: sunt prea multe ajutoare sociale, prea mari bursele, oamenii nu vor să muncească, bugetarii sunt ineficienți etc. Această retorică nu este neutră – ea justifică politic violența economică a austerității. O violență atât de mare încât poate să nu țină seama de realitate – vezi, de exemplu, declarațiile ministrului David, care a spus că Educația a contribuit decisiv la deficitul bugetar, sau ale prim-ministrului Bolojan, care a afirmat că creșterea pensiilor și a salariilor sunt la rădăcina problemei. Acestea sunt minciuni formulate la cel mai înalt nivel al statului – dar exercitarea violenței sociale nu se preocupă cu adevărul, ci cu pedepsirea.

De aceea am invocat modelul statului-centaur formulat de sociologul Loïc Wacquant. El descrie o formă de guvernare specifică neoliberalismului: Sus, capul „liberal” – libertate, alegeri, instituții formal democrate, dereglementare a piețelor și sprijin pentru capital, de regulă internațional. Jos, trupul autoritar – disciplină, tăieri și pedeapsă pentru cei care (nu) muncesc, pentru cei care nu dețin capital, pentru săraci, pentru cei vulnerabil și cu diverse dizabilități. Ideea centrală a lui Wacquant e că în neoliberalism statul nu se retrage, nu devine mai mic.

Din contră, el devine foarte activ în impunerea austerității, în pedepsirea săracilor și a celor neconformi și în încarcerarea populației neproductive. Aplicat în contextul actual, guvernul Bolojan oferă un exemplu aproape didactic al acestui model. Retorica austerității vine la pachet cu un discurs moralizator – despre muncă, ordine, eficiență – dar fără o analiză reală a structurii economice sau a cauzelor profunde ale crizei. Austeritatea nu este negociată, ci impusă de sus în jos, cu o rigoare ce se vrea tehnocratică, dar care funcționează, în fond, ca o formă de coerciție socială. Bolojan administrează sărăcia și precaritatea cu mână de fier, sub pretextul eficienței.

Reduce, taie, optimizează, dar fără să atingă privilegiile structurale sau să pună în discuție distribuția profund inegală a resurselor. Statul devine eficient doar în a pedepsi, nu în a proteja. Cu alte cuvinte, pentru cei de sus, mierea, pentru cei de jos – bastonul. La Oradea, între 2008 și 2020 Bolojan a concediat aproximativ 30% din personal, iar apoi la CJ Bihor aproape 40% din angajați. A fost o tragedie personală, desigur, pentru cei care și-au pierdut slujbele (vă amintiți glumele amare despre Filarmonica din oraș). Dar s-a mai întâmplat un lucru despre care se vorbește mult prea puțin sau deloc. Munca celor disponibilizați a fost externalizată spre firme private. Așadar, privatizarea se află, de fapt, în spatele acestor ajustări bugetare.

Prim-ministrul a anunțat deja că va conlucra cu un conclav informal de manageri privați pentru optimizarea funcțiilor statului. Educația, deja unul dintre cele mai vulnerabile sectoare ale României postcomuniste, este acum sub acest asalt al privatizării rapide și sumare din care nu cred că va mai scăpa. Austeritatea e mereu mesagera privatizării. Este exact misiunea acestui guvern. Bolojan este un exemplu de centaur neoliberal într-o lume care renunță la neoliberalism. E o relicvă a anilor 90 până la urmă, dar nu mai puțin dăunătoare.

Această abordare tehnocrată ignoră deliberat realitatea socială: precaritatea muncii, inegalitatea sistemică, disparitățile regionale, lipsa infrastructurii sociale în mediul rural – aș putea continua pe câteva pagini. Spre deosebire de acum două-trei decenii, în România (și despre România) există un corpus absolut impresionat de studii care diagnostichează toate problemele existente și propune soluții din diverse spectre ideologice. Doar că pentru un guvern puternic ideologizat precum acesta ele sunt irelevante. Acest guvern și clasa politică din spatele său nu vor să rezolve probleme sociale, ci să impună privatizarea a ce a mai rămas din stat. Când tăierile sunt aplicate fără o analiză a consecințelor, „vindecarea” statului devine, de fapt, o amputare a funcțiilor sale esențiale – educație, sănătate, protecție socială. Amputarea mâinii stângii a statului, pentru a invoca imaginea celebră a lui Pierre Bourdieu, maestrul lui Wacquant.

Deloc întâmplător, acest pericol lipsește când e vorba de instituțiile de forță: armată, poliție, justiție, servicii, și alte câteva cu rol-cheie în menținerea ordinii sociale și în înăbușirea oricăror forme de rezistență. Pericolul cel mai mare este că sub masca raționalității economice purtate de Bolojan se ascunde de fapt o ordine socială chiar mai inegală și mai profund nedreaptă decât cea care există acum. Am văzut cât de fragil e pactul social în România o dată cu alegerile din 2024 și cât de puternic polarizată e societatea pe diverse subiecte tocmai ca urmare a acestei falii fundamentale dintre cei care au și cei care au mai puțin sau deloc.

Faptul că s-a renunțat măcar la ideea unei minime redistribuiri a resurselor într-un context de tensiune masivă și s-a trecut în schimb la adâncirea cauzelor acestor tensiuni sfidează orice formă de analiză rațională. Mi-e teamă că până la vindecare abia urmează boala – altfel, rolul și sensul acestor metafore medicale folosite atât de premier, cât și de ministrul David merită o explicație aparte cu altă ocazie. – Cum crezi că ar trebui să răspundă societatea civilă, sindicatele și cei afectați de aceste măsuri? Mai există instrumente de rezistență colectivă? – Resursele de rezistență colectivă nu au dispărut definitiv încă, dar sunt fragmentate, slăbite și delegitimate sistematic. Sindicatele au fost decimate prin reformele succesive ale legislației muncii și prin individualizarea relațiilor de muncă.

Societatea civilă e adesea închisă în logici de proiecte și orientată spre politici simbolice de parvenire socială a elitelor sale, iar clasa subordonată a fost împinsă în tăcere, impotență și dezinteres prin decenii de precarizare, stigmatizare și deposedare. Grupurile de stânga formate în timpul crizei din 2010 s-au dispersat, și au emigrat interior din diverse motive, inclusiv datorită nevoii de a-și reproduce traiul în condiții de adversitate, precum toată lumea care e nevoită să muncească. Grupurile mai noi, forjate preponderent în rețelele sociale din perioada pandemiei, sunt mai degrabă reactive (și, nu de puține ori, reacționare), prinse în probleme identitare și în eforturi de afirmare individuală foarte egoiste și sunt foarte puțin racordate la realitatea real existentă. Așadar, surse mari de optimism nu sunt.

Cu toate acestea, tocmai această criză, ca orice criză, deschide un spațiu pentru reorganizare. Măsurile de austeritate nu afectează doar „bugetarii leneși”, cum se repetă în spațiul public, ci întreaga infrastructură socială: sănătatea, educația, administrația locală. Îi va afecta, așadar, și pe cei din privat. Nu sunt naiv să visez la o largă coaliție între cele două categorii care de regulă sunt puse în opoziție în discursul public, tocmai pentru a masca adevăratul antagonism de clasă, dar sunt destul de optimist că va oferi momentul unei recalibrări. Va fi totodată un moment oportun de a reflecta mai serios la ascensiunea forțelor de extremă dreaptă și la modul în care nemulțumirile generate de criză nu trebuie să se puncteze neapărat în beneficiul acestora. Există alternativă. A te opune sistemului actual nu înseamnă susținerea extremei drepte, așa cum, mincinos și interesat, s-a tot spus în campania prezidențială din 2025.

În România, povara fiscală apasă cel mai tare pe muncă și consum, în timp ce capitalul este protejat prin cote unice, scutiri și un sistem de optimizare fiscală pe care îl înțelege toată lumea, mai puțin ANAF. O politică alternativă ar începe cu introducerea unui sistem fiscal progresiv real – nu doar la impozitul pe venit, ci și în zona taxării proprietăților mari, a dividendelor și a moștenirilor.

Întrebarea reală e ce forță politică din România de azi ar opera această schimbare radicală de paradigmă (și totuși nu chiar așa de radicală de fapt). Aici, da, nu prea există alternative – în ciuda manifestărilor prea zgomotoase a susținătorilor actualului președinte în campania electorală. Lamentările lor de acum nu o să ne plătească facturile și nici n-o să ne garanteze faptul că peste alți ani nu vor face la fel cu „salvatorul” care va fi atunci. Nu mai avem nevoie de salvatori.

Avem nevoie de un mod radical diferit de a gândi statul despre care credeam în mod stupid că o să dispară în vâltoarea ideologică postcomunistă și, mai ales, avem nevoie să redescoperim faptul că există totuși societate între stat și indivizi. Altfel suntem în abis”, a explicat Florin Poenaru.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI