Scrisoare lui Adrian Păunescu către fiica sa: „Fetița tatii, nu puteam să mor fără să mergem, amândoi, la Alba”

Scrisoarea lui Adrian Păunescu către fiica sa: „Fetița tatii, nu puteam să mor fără să mergem, amândoi, la Alba”

În 4 noiembrie 2010, Ana-Maria Păunescu, îi adresează o scrisoare tatălui său Adrian Păunescu, ce avea să treacă în lumea celor drepți în ziua următoare:

„Nici nu-mi dau seama, tată, cum să mă adresez. Am multe să-ţi spun şi multe să te rog. Sunt clipe grele, ştiu, am crescut suficient de mult cât să pot înţelege suferinţa. De mai bine de o săptămână, de când problemele ultimelor perioade s-au acutizat şi s-au oficializat, mi-e foarte teamă de liniştea din jur. Tu nu m-ai crescut în linişte! Încă de mică, am trăit în agitaţia continuă a vieţii tale active.

Citește și: La mulți ani, România! MESAJE de 1 DECEMBRIE, ZIUA NAȚIONALĂ. FELICITARI și URARI pentru toți care trăiesc și simt românește!

Înainte să merg la şcoală, am mers cu tine în turnee, am contabilizat cu ochii mei timizi toate aplauzele mulţimilor, mi s-au întipărit în minte chipuri şi destine, te-am privit din umbra vârstei, te-am admirat, te-am imitat şi m-am legat ireversibil de felul tău de a fi. E prea linişte, tată, în casă. Nu-mi place să termin „Flacăra” devreme, să plece la tipar seara, şi nu noaptea, cum obişnuieşte să se întâmple când ai suficientă energie pentru a o corecta amănunţit. Nu-mi place să latre câinii şi să-i aud doar eu. Sună telefoanele, toţi întreabă de tine. Oamenii te iubesc, chiar dacă uită să ţi-o spună în fiecare zi, chiar dacă vieţile lor chinuite nu le permit să se exteriorizeze, de fiecare dată când îşi amintesc de tine. Oamenii cred în tine, în puterea ta de a le schimba viitorul în bine. Sunt nefericiţi, dar suferinţa ta îi macină şi îi înnobilează.

Mă caută sudul, mă caută Oltenia, să afle ce mai faci. Ai tăi, de la Bârca, sunt îngrijoraţi şi primesc veşti confuze de la posturile de televiziune care vorbesc despre tine. Din Ardeal mă sună cei mai buni prieteni. Basarabia aşteaptă veşti. Moldova de dincoace de Prut caută răspunsuri. Chiar dacă mi-e greu să le explic tuturor că treci prin clipe grele, nu pot să le ignor tristeţea. Nu-i mint, nici nu le dau detalii. De fapt, detalii nici nu prea ştiu. În ochii mei nu mai e loc de diagnostic. Le spun că te vei face bine. Le spun că lupţi. Le spun că avem treabă. Şi ei mă cred. Au nevoie să mă creadă. Se liniştesc şi mă roagă să-ţi transmit că se gândesc la tine. Şi vocea alarmată li se stinge într-un mesaj înlăcrimat.

Citește și: Cum au facut românii Marea Unire de la 1918 de la Alba Iulia în plină pandemie de gripă spaniolă

Te rog, tată, găseşte optimismul de care e nevoie pentru luptă. Mai sunt atâtea de făcut! Vine iarna, vine frigul şi trebuie să te găsească bine. Vin sărbătorile, vine ziua mea, voi face 20 de ani şi vreau să fii puternic. La vară avem de mers la Bârca, să mâncăm lubeniţă şi ciorbă de ştevie şi să stăm pe terasa de acasă, să lucească în ochii noştri grădina şi să miroasă a ploaie. Or să apară merele acrişoare pe Dealu Negru, ţăranii cu legume de lângă Bucureşti îşi vor scoate la porţi recolta. Trebuie să mă duci la Râmeţi, unde nu-mi amintesc dacă am fost vreodată, să ne uităm în Cartea de Onoare, în care ai scris de atâtea ori petice de istorie. Eu am de mers la bursă, în Portugalia, şi nu pot pleca liniştită dacă nu eşti refăcut. Mai e şi drumul la Vatra Dornei, pe care-l plănuim de atâta vreme şi pe care mi-ai promis că-l vom face în tihnă, cu opriri multe şi vesele, ca atunci, când eram mică şi credeam că toate-s pentru totdeauna. Am vorbit de curând de ţara Haţegului. Vreau să merg cu tine în Apuseni. Vreau să mă înveţi din nou să umblu prin ţara noastră. Nici la Putna n-am mai fost de mult.

Nu am făcut destule împreună. Aşa că, haide, tată, ridică-ţi ochii trişti şi ia-o de la capăt. Te rog să crezi în tine şi în toţi cei care îţi vor binele. Te rog să ai răbdare cu noi şi cu suferinţele fizice. Te rog să vrei să fii din nou puternic. Am nevoie de tine. Nu mai vreau să fie linişte în casă. Vreau să iubesc din nou timpul. Vreau să mă simt în siguranţă. E noiembrie. Nu-mi place toamna, când ţie nu ţi-e bine.”

CITEȘTE ȘI: Marea Unire de la 1918, pagina sublimă a istoriei românești. CRONOLOGIE

Cum parcă-ar fi știut, colosul Păunescu, a anticipat în stilul caracteristic și i-a dedicat fiicei o capodoperă în versuri, înainte ca timpul său pe acest pământ să apună și cu mult înainte ca destinu-i să se încheie:

„Fetița tatii, nu puteam să mor
fără să mergem, amândoi, la Alba,
să-ți spun ce-nseamnă DOR și TRICOLOR
și tu să-ți porți, prin scrum de clopot, talpa.

Ți se cuvine dreptul absolut
de-a ști ce ești și cine te precede,
să simți că nu zadarnic te-ai născut
și viața nu-i doar ură și monede.

Tu trebuie să-nveți, copilul meu,
că Alba Iulia în veci rămâne
orașul hărăzit de Dumnezeu
pentru Unirea Țărilor Române.

Tu, care nu știi bine ce-i un an,
m-ai întrebat, și îți ardea obrazul,
de nu cumva am fost contemporan,
în tinerețe, cu Mihai Viteazul.

Va trebui să afli, chiar acum,
că Alba Iulia ne este rostul
care ne cheamă de pe orice drum,
contemporani cu tot trecutul nostru.

Că doar așa putem înfăptui
din nou, aici, Unirea noastră Mare,
contemporani cu cei ce-n sfântă zi
au scos din moarte vechile hotare.

Oricâte continente pe șosea
ne vor bloca, în ele, spre-a ne pierde,
tu trebuie să știi, fetița mea,
că mai există Țara Foaie Verde.

ȘI mai există Neamul Făt Frumos
și Zmeul n-are cum să-i taie capul,
iar noi, spre ALBA IULIA, pe jos
plecăm, să ne învingem handicapul.

Copilul meu, tu trebuia să știi
că tatăl tău a fost acela care,
în vremuri de uitări și vitregii,
scria „TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE!”

Și, în realitate, pe pământ,
printre erori, regrete și dezastre,
eu, totuși, n-am avut nimic mai sfânt
ca Sărbătoarea Regăsirii Noastre.

Ana-Maria, uită-te in jur,
bat clopotele, ca la ÎNVIERE,
tu porți în tine sufletul meu pur
căruia-i las poruncă să mai spere.

Cândva, când nu veniseși printre noi
și voie nu aveam să merg la ALBA,
am zis că vreau sa fiu în drum noroi
și să m-aducă, toți, aici, cu talpa.

Declar, cinstit, în fața tuturor,
când nicio slăbiciune nu mă-mbie,
că-i prea târziu acum să vreau să mor,
mai am de achitat o datorie.

Și nu știu în ce zi și în ce an
voi accepta, cu inimă ușoară,
să plec, spre-a deveni contemporan
cu marii morți care-au făcut o țară.

Aici s-a petrecut suprema zi
pe care a trăit-o România,
bat clopote, de parcă ar trăsni,
Unirea Mare, care-a fost, VA FI,
Închină-i-te ei, Ana Maria.”

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI