Sacerdot in beatitudine culturae – sau despre darul de slujire şi cuvânt al conştiinţei înalte

Spuneam odată, parafrazându-l pe Nikos Kazantzakis, că, atunci când scrii despre poporul din care faci parte, mai exact despre Neamul tău, de pe întinsul memoriei trebuie să-ţi rechemi amintirile, să-ţi aduni viaţa şi rostul şi tot ce a fost şi poate nu mai este, din cea spulberare din cele patru vânturi; să stai drept înaintea lui Dumnezeu, a conştiinţei şi Istoriei şi să-ţi prezinţi raportul. Aşadar, fără a „eroiza retrospectiv”, nu putem decât să ne exprimăm gratitudinea faţă de ce a fost toată memoria, toată istoria noastră recentă, toate bucuriile, toate împlinirile, toate încercările, toate drumurile şi toată nădejdea care ne-au legat de Alba Iulia, de Eparhia şi toţi credincioşii din cele două judeţe, Alba şi Mureş, prin lucrarea Arhiereului Andrei Andreicuţ (pentru că, se zice, că: limpede nu vezi decât cu inima; ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor). Şi tocmai pentru că, tot ce am spus şi am făcut a fost (este) aievitate, consens deplin între „memoria factuală şi memoria afectivă”, peste noi şi peste toate, rămâne mai departe: „sufletul poporului mândru ca dimineaţa, nemuritor ca rânduiala (obiceiul), scris cu dorul şi cu credinţa” (…)
Şi totuşi, firea omului, iată, caracterul, atitudinea, lucrarea lui, răspunsurile, mai mult decât întrebările, sunt: „un fluviu curgând, mai mare decât toate fluviile lumii; mai mult, apele lui sunt mai tainice şi mai periculoase decât a oricărei ape curgătoare”. O asemenea „apă”, dar, o asemenea fire izvorăşte din două izvoare (minţi) paralele: unul (una), care lasă impresia unui sens; altul (alta), care urmează ascuns drumul atavic al dorinţei, agresând într-atât sensurile, pe de o parte. Pe de altă parte, tocmai când credeam că ceea ce a fost, până mai ieri, la Alba Iulia, adică „coerenţa lucrării pastorale”, ca exerciţiu al culturii credinţei, avea să fie lezată, penumbrată, dacă nu chiar suspendată de dorinţe şi conjuncturi derizorii, de reprize de pedagogie despotică, de „surogate şi poncife”, avea să se transforme miraculos într-o „semnificaţie”. Adică am aflat că va să descalece la noi, spre a urca în scaunul unic al vechii Mitropolii a Bălgradului, singura cu adevărat istorică, nenăscută conjunctural, purtătoare, martoră, şi „gazdă” a devenirii noastre naţionale, un ierarh iţit din stirpea conştiinţelor înalte şi a minţilor luminate, a galeriei vlădicilor transilvăneni.
Binecuvântare de la Dumnezeu, dar, a coborât în: „inimile care nesimţit s-au rugat fără cuvinte / arzând numai ca o candelă cuminte”; s-au rugat, mai degrabă, „solemn şi tăcut”, ca-ntr-un ritual menit să împlinească aşteptarea şi să elibereze şi emoţioneze „drepturile interiorităţii” (timpul intern şi timpul istoric, timpul fizic, ca şi timpul psihic). Vorbim, aşadar, despre ierarhul care, deşi prodigios, Înaltpreasfinţitul Dr. Irineu Pop, îşi poartă, lucru nemaiîntâlnit, în discreţie şi tăcere rânduiala lăuntrică, „dimensiune carrément grande” a personalităţii sale (…) Aşadar, în natura fiinţei omeneşti, se zice, bunul Dumnezeu în chip minunat a rânduit să fie un datum care să pună în echilibru darurile, cât şi încercările de care ne este dat să avem parte. În acest datum, ca un privilegiu, dacă vreţi, poate fi: „ştiinţa de a descoperi lumina care creşte din adâncul fântânii, dimpreună cu durerea de a nu şti de ce seacă izvorul, cât şi misterul pâinii (şi nu doar a celei transubstanţializate)”. Aşa, datum-ul Înaltpreasfinţitului Irineu a fost să fie un profil eminamente cultural, având o pregătire de specialitate dintre cele mai serioase, mai complexe, mai probatorii (este suficient să amintim că, începând cu seminarul teologic şi încheind cu studiile doctorale atât din România cât şi din Princeton – SUA, formarea teologică, dar nu numai, a viitorului arhiereu a fost una de excepţie, la fel putem spune şi despre evoluţia demnităţii sacerdotale a Înaltpreasfinţiei Sale). Opera sa cuprinde scrieri care acoperă şi descoperă preocupări şi tendinţe teologice nu doar de teologie morală, specialitatea Înaltpreasfinţiei Sale, ci un ansamblu, frizând erudiţia. Înaltpreasfinţitul Irineu a participat, de-a lungul timpului, la congrese şi reuniuni internaţionale şi a desfăşurat şi desfăşoară o impresionantă muncă de cercetare ştiinţifică, concretizată (deocamdată) într-un număr de 230 studii, articole, recenzii şi predici, publicate în diverse reviste şi periodice din ţară şi din străinătate. Este autorul a 18 cărţi şi 4 traduceri. Fiind pentru o perioadă superior al Aşezămintelor Ortodoxe Româneşti de la Ierusalim şi Iordan (titulatura din vremea aceea), câteva din lucrările sale arată legătura, cu totul specială, cu Ţara Sfântă, a Înaltpreasfinţiei Sale.
Şi tocmai, pentru ca „cerul să nu rămână o idee şi atât, o poveste fără prea mult înţeles”, este nevoie, aici, pe pământ, ca între mai marii noştri în ale sacerdoţiului, pentru a împlini, în acurateţea ei, porunca Mântuitorului, în primul rând, să fie altfel totul. Este nevoie de atâta onoare, de atâta renunţare, de oameni care să prindă rădăcini (ca gesturile şi cuvintele lor să fie la lumină), în stare să se lege de o cauză până la capătul vremii lor pământeşti, de fapte care să frizeze unicitatea şi ireversibilul, tocmai împotriva atâtor tentaţii, ambiţii, oportunităţi. Altcum, până şi lumina pe care atâta o invocăm, cu care credem că vrem să facem casă bună şi de la care ne revendicăm, va fi „plină de remuşcări”. Altcum, de ce să nu credem că între oameni, indiferent de statutul lor, dincolo de lupta pentru putere, de o neostoită insurgenţă a ascensiunii, nu prea există nimic (!?) Altcum, se alege praful de orice mesaj extrinsec, de ceea ce putea fi, asumat, „dependenţa morală şi psihologică”, de planul comunicării, de „emotivitatea omogenă”, de reciprocitatea, de complementaritatea, de deschiderea – împotriva oricărui ritual al obedienţei şi în consfinţirea regulii comportamentului slujitor firesc, şi nu în cel al unui exerciţiu de dependenţă; doar aşa, poţi să te înalţi în conştiinţe cu un „alai de suflete după tine”; doar aşa, provoci starea de fapt, care elogiază şi consolidează „activitatea dezinteresată a spiritului” şi obligă la credinţa în valoarea supremă a legământului definitiv, în instituţia loialităţii, căreia demult i s-a cam persiflat sensul, iar orice flux al discursului de tip moralist-duhovnicesc, orice expunere de motive (demers justificativ) distorsionează terifiant cu mesajul biblic. Pentru că, se zice, viaţa este şi o „cultură a interogaţiei”, stare în care conştiinţa tot nu ne dă pace, ba ne mai şi îndeamnă, dacă vreţi, zicându-ne unele ca acestea: „ia-ţi viaţa ta şi umblă pe întinsul Tainei, până te va cuprinde acea stare de bucurie în care să poţi sărbători adevărul cu uimirea primei descoperiri” (pentru că, fiecare început îşi are, firesc, taina sa, orizontul său de aşteptare, necunoscutele sale, emoţia sa – este „un rit de trecere, ducând la porţile destinului intrările în ideatic”). Altcum, cu greu am mai putea glosa celorlalţi pe tema ariei palpitante a trăirii, precum şi pe cea, iată, şi „mai nesigură şi mai livrescă a problematicii fundamentale legate de om şi de destinul lui, pământesc şi veşnic”. Altcum, cum am putea demonta teza, potrivit căreia, (şi) România bisericească, ca să o parafrazăm pe Iulia Popovici, dă impresia unui spaţiu care se tot (auto)aureolează, cu drag şi spor, preocupată de numărul mare de demnităţi, în detrimentul celor două drepturi exclusive ale sacerdotului: iubirea şi slujirea; „pentru că, chiar dacă, netăgăduibil, în vocaţia noastră, operează voia lui Dumnezeu, cum rămâne cu simţul măsurii şi libertatea de a alege să nu fim implicaţi decât în lucrarea vie a propovăduirii unei lumi în care nu au ce căuta nici avantajele simţurilor, nici cele ale pasiunilor (impulsiunilor)?”.
Dar să revenim, şi să spunem că, în planul lucrării sacerdotale, a Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, destinul a lucrat mirabil şi iată-l, peste timp, sosind în (altă) vreme de răspântie, urmându-i ilustrului George Pop de Băseşti, la Alba Iulia, în gândul curat „împachetat” în doar voia lui Dumnezeu, cum mi-a mărturisit nu o dată. Din dorinţa de a-l prezenta pe Hristos oamenilor viu, adevărat, apropiat, concret; din dorinţa de a face în aşa fel, încât iubirea, mila, puterea, bunătatea, căldura, probitatea, lucrarea lui Hristos, prin Domnia Sa, să se pogoare asupra celor pe care îi slujeşte, să fie „moderatorul” credibil care să-şi poarte fiii şi fiicele duhovniceşti în interiorul propriului suflet. Tocmai, pentru ca Dumnezeu Însuşi, la chemarea Arhiereului, se coboară în sufletele oamenilor, în lumea neliniştilor, a dramelor lor existenţiale, în bucuria, în durerea, în căinţa şi credinţa lor (…) Personalitate complexă, manifestă o gratitudine şi preocupare fundamentale faţă de acele lucruri care sunt daturi de sus, cum este viaţa însăşi, existenţa omului, emoţia, disperarea, ca şi încrederea, la care, de o manieră admirabilă, a adăugat memoria istorică (în toată grandioasa, dureroasa, copleşitoarea, ingrata ori nobila ei desfăşurare). Şi doar competenţe şi conştiinţe de alteţea Înalpreasfinţitului Părinte Irineu, sunt în stare să adune fericirea şi minunea lumii spirituale şi toate frumoasele risipe în forma cuvintelor, ca-ntr-o rostire despre timpul biruit de fărădeîntoarcere, mereu la braţ cu adevărul că: „fiecare chip trebuie să-şi aibă misterul, dimensiunea sa umană şi, disimulat adesea, pe cea teandrică”. Şi aşa, de o manieră absolut particulară, Arhiereul Irineu se anunţă a fi un intreprinzător în „grădinile minţii” şi căutător neobosit al „arborilor edenici” îndreptăţit „să strângă în aceeaşi chingă realitatea şi visul”, şi, dăruit cu harul pătrunderii în lumea frumoaselor alcătuiri, cea din zbaterea prelungă a cuvintelor, frumos le aşază şi dăruieşte celor în cumpănă, sub forma unui adevărat excurs de ştiinţă teologică, analogică şi caracteriologică. Tocmai pentru că, şi asta transpare din toate scrierile Înaltpreasfinţiei Sale, spre deosebire de alte ştiinţe, care pot fi doar o artă a cuvintelor, imaginalul sau mentalul exhibat, religia şi, subliminal, morala creştină, este ştiinţă a cunoştinţelor de viaţă (frumoasă şi veşnică); ordonează şi coordonează relaţia sufletului nostru cu sinele, cu lumea, şi nu în cele din urmă cu Dumnezeu, conferă omului (moral) darul solitudinii şi adâncurilor sufleteşti, al înţelepciunii, mai presus de toate. Totul experiat, în speţă, iată, cu un rafinament intelectual rarisim (trăind atât de fidel şi intens, cu multă delicateţe „iubirea culturală” de tip perfecţionist), tocmai spre a paradigma şi rândui, în taina cuvântului scris şi norme morale, „muchia acestei epoci”, aflate, din nefericire, la discreţia unor conştiinţe tot mai lipsite de repere.
În ce ne priveşte, îl întâmpinăm pe Arhiereul Irineu şi îi spunem: „timpii anului se schimbă / trecând facla unul altu-i / îmbiind din cupa soartei / zeii ne pornesc pe valuri / clipa îşi deschide poarta / vămuind din idealuri / înălţând iubirii naos / umplem rosturile goale / străbătând a vieţii mare / dă lumini icoanei Tale / ca rănit (de frumos şi uimire, n.n.) să-ţi ies în cale” (…)
Pr. Iosif ZOICA, consilier cultural

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---