Să ni-l reamintim pe Ion Creangă

La 31 decembrie 1889 trecea la cele veşnice scriitorul Ion Creangă. Este considerat a fi unul din clasicii literaturii române, mai ales datorită operei sale autobiografice ,,Amintiri din copilărie”.

Ca să putem cunoaşte rădăcinile geniului său creator este necesară o apropiere de condiţia naşterii lui, de habitatul cosmic, ambianţa socială, spiţa, familia şi deci de leagănul lui moral, care i-au dat materia de exprimare. Aşadar, să ne apropiem de satul Humuleşti, de lângă Târgu-Neamţ, localitate care la vremea naşterii lui era populată de oameni modeşti, care îşi înfruntau sărăcia cu bogăţia spiritului care schimbau faţa lucrurilor.

Aşa cum este descris în general satul românesc din acele vremuri de către marii oameni de cultură, şi locul naşterii sale se caracterizează printr-un profund spirit humuleştean: credinţa în vrăji, interpretarea superstiţioasă a fenomenelor naturale, familiaritatea cu întâmplări şi personaje fabuloase, cu o mitologie folclorică bogată. Toate acestea au constituit izvoare de inspiraţie pentru creaţia operei acestuia de mai târziu.

Scriitorul vede lumina zilei în anul 1837 şi copilăreşte până la şcolarizare în casa din Humuleşti, care se vede până astăzi, fiind transformată în muzeu. Era fiul lui Ştefan a Petrei şi al Smarandei Creangă, familia mai având şi alţi patru copii. Este meritul mamei, Smaranda, de a-l pune pe alt drum decât al tatălui analfabet, cel de a învăţa carte. Norocul vine de la bunicul David, care pe cheltuială proprie, îl ajută să facă primii paşi spre învăţătură, la şcoala din Broşteni.

Unele restricţii ale administraţiei vremurilor îl fac să se reîntoarcă la Târgu Neamţ şi să continuie studiile la Şcoala Domnească. Aici îl întâlneşe pe profesorul, ieromonahul Isaiia Teodorescu( ,,Popa Duhul”) care va transmite învăţăcelului din Humuleşti întreaga sa comportare în viaţă, dragostea de adevăr, libertatea spiritului, isteţimea răspunsurilor în pilde muşcătoare şi darul ştiinţei pedagogice. Un episod neplăcut trăit la această şcoală îl fac să părăsească şi acest loc de învăţătură, şi la insistenţele mamei şi a fratelui acesteia, preotul Gheorghe

Creangă, pleacă la Fălticeni la şcoala de catiheţi, fiind înscris în catalog cu numele de Ion Creangă, nume care îl va purta toată viaţa spre marea glorie scriitoricească. Abia a apucat în clasa I să desluşească catihismul, buchile, gramatica, scrisul şi socotitul, că Seminarul Socola din Iaşi cere de la această şcoală din Fălticeni un grup de şcolari buni şi cu vocaţie, printre care se afla selecţionat şi Ion Creangă. Plecarea la Iaşi a însemnat pentru acesta o rupere dureroasă de sine, aşa cum o va arăta în ,, Amintiri din copilărie”, dar care a însemnat în realitate ruperea de copilărie şi trecerea la altă vârstă spirituală.

Dar imaginile de viaţă humuleşteană şi nemţeană nu vor putea fi şterse din conştiinţa acestuia, acestea se vor sedimenta sub o nouă experienţă de viaţă, urbană şi intelectuală.

Rezultatele bune şi foarte bune obţinute la învăţătură, la seminarul de la Iaşi îi dau curajul de a îmbrăţişa cariera preoţească, obţinând titlul de diacon la biserica Sfânta Treime din Iaşi. Datorită comportamentului nonconformist şi spiritului progresist de care dă dovadă Ion Creangă, în 1871 i se hotărăşte de o instanţă a Mitropoliei Moldovei suspendarea din viaţa preoţescă. A prins gustul vieţii de oraş şi de aceea se hotărăşte să se stabilească în ,,mahalaua” Ţicăului de unde putea să-şi ajute fraţii şi surorile veniţi şi ei la Iaşi.

Este preocupat mereu să-şi completeze studiile şi frecventează des mediul cultural şi intelectual al Iaşilor,căutând mereu o slujbă care să-i dea siguranţa traiului de orăşan. Intrând în contact cu viaţa culturală a Iaşului, Ion Creangă evoluează spre o calitate intelectuală superioară. Este descoperit de Titu Maiorescu în anul 1864, care era director la Institutul Pedagogic de la Trei Ierarhi, şi-l încadrează la această şcoală ca suplinitor, apreciindu-l pentru calităţile deosebite de pedagog. Primeşte sarcini în comisiile de elaborare a manualelor şcolare şi pune pentru prima dată problema schimbării stilului tradiţional de învăţare cu metoda interactivă de predare şi asimilare a cunoştinţelor.

În anul 1868, după o colaborare fructuoasă cu alţi învăţători înaintaţi, cu experienţa sa pedagogică, definitivează abecedarul intitulat ,,Metodă nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primară”, care introduce metoda fonetică în locul metodei vechi a silabisirii în învăţarea scrierii şi citirii de către şcolari. Titu Maiorescu definea această propunere de reformă ca fiind trecerea de la mecanismul mort al memorării de lucruri neînţelese de copii, la mecanismul viu şi intuitiv, făcând deosebirea dintre ,,pedagogie şi dresură”. În perioada 1868-1875 îl găsim activând la societatea ,,Junimea”, adus fiind de Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu.
Ion Creangă venea mereu împreună la şedinţe cu Mihai Eminescu, legându-se în marea lor glorie literară cu o prietenie nerepetabilă.

Dar odată ajuns între oamenii aceştia cu adevărat orăşeni, ,,boieri”, intelectuali autentici şi spirite foarte cultivate, Ion Creangă înţelege că alta este conduita care i-ar da o prezenţă între ei. De aceea, trecând prin mari frământări de regăsire a personalităţii proprii, alta decât cea dată de ,,orăşenire”, el îşi reactualizează în vorbă, în gest şi atitudine, fondul sufletesc humuleştean.
Îndrumat fiind şi de Mihai Eminescu, îl vom găsi citind pentru prima dată în anul 1875 la Junimea poveştile scrise de el.
Publicarea primelor scrieri în ,,Convorbiri Literare”, începând din 1873, îi dă imboldul necesar de a scrie ,,Amintirile din copilărie”, inspiraţie care provine din substratul primei sale experienţe de viaţă, direct ţărănească, pe care ,,junimiştii” şi îndeosebi Eminescu o gustau foarte mult.

Adevăratul debut literar se consideră a se produce în anul 1875, tot la această revistă cu povestea ,,Soacra cu trei nurori”. Relaţiile de colaborare stabilite cu Iacob Negruzzi la această revistă îi aduc o deosebită preţuire şi recunoaştere a geniului său creator, fapt care-i permite să publice cea mai mare parte a creaţiei personale, cu toate că Titu Maiorescu îşi manifesta deseori rezerve faţă de valoarea scrierilor sale. Până în 1878, sunt publicate celelalte poveşti. Este perioada de mare efervescenţă spirituală a povestitorului, încurajat şi susţinut de junimişti, îndeosebi de Mihai Eminescu. Între anii 1881-1888 scrie ,,Amintiri din copilărie”, ultima parte va fi publicată postum.

După 1884 , o boală necruţătoare a scriitorului se agravează şi puterea lui de muncă scade şi se va stinge din viaţă la 31 decembrie 1889, la Iaşi.

Ion Creangă rămâne una dintre cele mai pitoreşti figuri ale literaturii române, a lăsat o operă redusă cantitativ dar cu o substanţă extraordinar de bogată. A intrat destul de repede în conştiinţa criticii, George Călinescu prin excelenta sa monografie ,,Viaţa lui Creangă”, 1938, îi defineşte pentru prima dată imaginea, ca fiind un erudit, un artist în esenţă, creator de excepţie, comparabil cu Eminescu sau Caragiale. (C.P.)

Date biografice culese de Col.(rz)dr.ing. Constantin AVĂDANEI

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI