Români, fiţi optimişti!

    Indiferent de locul unde descind, trecând peste solemnitatea unor momente (aici intervine discernământul fiecăruia!), conducătorii noştri iubiţi sunt întâmpinaţi cu huiduieli şi sudalme. Ferească Cel de Sus, niciodată n-am fost de acord cu asemenea comportament, dar nici nu pot să accept principiul lui Traian Băsescu, conform căruia presa se face vinovată de toate relele, inclusiv de faptul că românii sunt…. pesimişti! Cu alte cuvinte, compatrioţii noştri văd viitorul în negru nu pentru că le-a scăzut nivelul de trai şi nu pentru că li s-au ciuntit pensiile şi salariile care nu vor mai ajunge curând la nivelul de dinainte de amputare, nu pentru că preţurile cresc şi puterea de cumpărare scade, ci pentru că presa i-a asmuţit! Pe de altă parte i se reproşează presei că nu spune adevărul ori, mă rog, îl interpretează.
Dar nimeni nu ne lămureşte, care adevăr? Al lor, al celor care călăresc de patru ani pe cai mari, timp în care ne merge din rău în mai rău, sau al nostru, cei ce ne ducem traiul în România adevărată şi simţim pe pielea noastră rezultatul măsurilor pe care ei le-au luat? Nu ştiu ce părere aveţi dumneavoastră, cititorii, dar mie unul mi se pare că am avut răbdare, am fost chiar optimişti. Am aşteptat două decenii şi mai bine, ca „vechii” să se retragă şi să-i înlocuiască „noii”, dar aceştia s-au dovedit a fi ori „vechii”, ori pe-o mână cu „vechii”, ori încuscriţi cu ei. La fiecare patru ani am tras nădejde că ne va fi mai bine, am investit capital de încredere într-un partid ori în altul, într-o persoană sau alta, fiecare după cum i-a dictat conştiinţa, după cum a socotit că-i e mai bine, pentru el şi pentru familia sa, pentru ţară.
Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei şi răbdarea oamenilor, şi cea a ziariştilor au cam ajuns la fundul sacului. Ori la sapă de lemn! Nu mai avem capital de optimism, domnule preşedinte, ni l-aţi cam păpat de tot! Şi cum putem fi optimişti, noi şi mai ales cei care ne citesc, atunci când vedem în jurul nostru numai semne proaste pentru anul în care foarte curând vom intra? Atunci când toate sacrificiile ni se cer numai nouă şi nu ni se dă mai nimic în schimb, decât, poate, câte un şut în părţile moi atunci când ne strigăm durerea?
Să ne înţelegem, dacă atunci când s-a întocmit bugetul pe anul 2012, unul tot de austeritate, după cum ne anunţau iniţiatorii, s-ar fi redus proporţional şi sumele alocate Preşedinţiei, Parlamentului şi Serviciilor Secrete, iar aceşti bani ar fi fost dirijaţi spre Sănătate, Educaţie sau Asistenţă Socială, poate că am fi avut cu toţii un motiv de optimism. Fie vorba între noi, nu sunt convins că situaţia actuală se putea modifica esenţial, dar era un semnal. Un semn de solidaritate, un îndemn să contribuim solidari la depăşirea crizei care ne afectează. Aşa însă, scâncetele băsesciene cu sacrificiul politic pe care l-ar fi făcut el şi partidul pe care-l ţine în braţe pentru asigurarea însănătoşirii economiei, nu rămân decât bocete de babă angajată să-l plângă pe cel decedat de care, efectiv n-o leagă niciun grad de rudenie!
Într-adevăr, poate că dacă ne ajută Dumnezeu, o să ne fie mai bine. Să trăim, să simţim şi ne-am bucura atunci. Dar, până una alta, ne e foarte rău. Unii dintre noi, ne mai amintim cum era când tremuram pentru o bucată de salam, la raţie, şi oficial ni se spunea că e mai bine, că aproape ne-am plătit datoria externă şi că păşim pe un drum luminos trasat de partidul clasei muncitoare. Iar orice zvon că am duce-o rău nu este decât o dezinformare a presei capitaliste răuvoitoare…
Dumitru HENEGAR

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI