Restaurarea Cetăţii nu trebuie să ascundă memoria daco-romană

Oricât s-ar încerca murdărirea acţiunii de protest din parcul Custozza, ce a avut loc vineri, 11 martie, semnificaţia ei profundă este mai puternică decât orice, pentru că ea arată forţa comunităţii. Nu credeam că la Alba Iulia aş putea vedea aşa ceva vreodată, şi vă asigur că pe maeştrii practicilor abuzive şi discreţionare această ieşire la „îmbrăţişare de copaci” i-a frisonat. Sunt sigur că au simţit cu toţii un fior rece pe spate, când au văzut câtă lume s-a pus în mişcare. Şi nu este vorba despre o acţiune politicianistă, cum lasă să se înţeleagă cei ce încearcă să discrediteze această mişcare civică. Afirm că nu a fost o acţiune politicianistă deoarece, deşi au fost prezenţi acolo liderii tuturor formaţiunilor politice, cu excepţia celor ai PDL, aceştia s-au abţinut de la orice declaraţie politică. Că la protest s-au făcut simţite nişte nuclee politice e firesc, în condiţiile în care societatea civilă albaiuliană a fost îngenuncheată de multă vreme. Cine aţi vrea să protesteze în aceste condiţii…? Unde este „Alianţa Civică”? Unde mai este „Albamontul” Mărioarei Puşcaş, după dispariţia acesteia? Unde sunt celelalte ONG-uri? Au fost politizate sau au devenit tributare intereselor „profesionale”, derulând la rândul lor proiecte pe bani europeni, cu girul administraţiei. E şi ăsta un mod de a-ţi asigura liniştea din partea posibililor opozanţi, nu? Şi nu spun că orice lucrare edilitară trebuie să devină automat obiect de protest, dar ORICINE are dreptul de a-şi exprima paşnic şi public opinia, mai ales când e vorba despre soarta oraşului în care trăieşte, soarta unei zone de care este legat afectiv…
lDreptul cetăţenesc de „Veto!”
Prietenii mei ecologişti, care mă ştiu de peste 20 de ani, ştiu care sunt principiile care mă animă în ceea ce priveşte verdele românesc, indiferent că acesta se află în codrii masacraţi ai patriei sau în parcurile prin care mi-am plimbat copilăria şi adolescenţa. Cu toate acestea, repet pentru dumneavoastră, cititorii, ceea ce am spus la acest miting, de sub nobilul blazon al unui brad românesc, pe care mi l-au pus organizatorii APOLITICI în piept: „Dacă suntem urmaşi ai Romei, ai celor ce spuneau cu mândrie <Civis romanus sum>, atunci avem dreptul de <Veto!>. Dreptul de a ne opune faţă de orice practică abuzivă, discreţionară, care încalcă principiile democraţiei şi ale statului de drept. Nu contest proiectul, pentru că nu-l cunosc (fiindcă nu s-a făcut dezbatere publică şi nici referendum local cu privire la această agresiune edilitară, după cum se cuvenea), dar contest PROCEDURA! Contest modul în care s-au chemat noaptea, hoţeşte, lucrătorii cu drujbele, ca să doboare 200 de ani de istorie vie a oraşului. Contest faptul că s-a început lucrul pe un şantier în inima oraşului, fără ca acesta să fie delimitat legal şi semnalizat (cu o tăbliţă pe care să fie trecute numele beneficiarului, al executantului, titlul proiectului şi suma alocată!).” Şi mai contest forţarea lucrării, respectiv intrarea cu buldozerul peste protestatari. Cu alte cuvinte, beneficiarii acestui proiect ar trebui să fiţi voi, albaiulienii, şi urmaşii voştri. Atunci de ce nu v-a întrebat nimeni care este voinţa voastră? Mi-e teamă că, de la o distanţă de 21 de ani, aceste practici seamănă prea mult cu practicile abuzive de dinainte de 1989, când venea „şeful edililor politici” şi dispunea dărâmarea unui sat şi înlocuirea lui cu nişte cuburi de beton, sau decidea dărâmarea unor biserici şi mănăstiri, tot în timpul nopţii, ca să nu apuce lumea să se revolte…!
Mi-a venit în minte această comparaţie de coşmar, deoarece chiar vineri, 11 martie, fusesem anunţat despre o manifestare anticomunistă ce avea loc la Timişoara, în memoria celebrei proclamaţii de acolo, al cărei punct 8 era esenţial în democratizarea ţării. Nerespectarea acestuia, din nefericire, a determinat rămânerea mult în urmă a ţării noastre, în ceea ce priveşte instaurarea principiilor statului de drept.
lRestaurare, restaurare,… dar până unde?
Am văzut comunicatul prin care Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia îşi exprimă poziţia în favoarea proiectului de reabilitare a Parcului Custozza. Iar această poziţie a universitarilor albaiulieni, chiar criticată de către ecologiştii fervenţi, trebuie respectată, în sensul unei descărcări de sarcină arheologică profesionistă, chiar dacă aceasta ar putea dura ani de zile (comparaţi recomandarea aceasta cu practica buldozeristă de a intra cu utilajele grele într-un sol care adăposteşte stratul de cultură medieval şi vestigiile castrului roman al Legiunii a XIII-a Gemina). Sigur că o astfel de lucrare de anvergură nu va putea fi realizată cu graba cu care au dorit edilii noştri. Respectiv lucrul cu grijă şi conservarea „in situ” a vestigiilor descoperite. De acord, întrutotul! Altfel, dragi albaiulieni, peste aceste comori (câte vor mai rămâne din scormonirea cupelor de excavator) se vor turna betoane, se vor monta pavele şi se vor planta arbuşti. Cine va mai şti, în aceste condiţii, peste 50 de ani, că sub piaţeta nou-nouţă, o replică palidă a celei gândite de arhitecţii imperiali, se găsesc straturi mai vechi? În acest context, mă întreb: câţi dintre dumneavoastră au ştiinţă că sub somptuoasa clădire a Arhiepiscopiei Romano-Catolice se află nişte ruine romane? Deşi acestea au fost evidenţiate cu prilejul unor recente săpături (şi fotografiate) nu apare NICĂIERI măcar o plăcuţă care să menţioneze acest lucru! Ca să nu mai spun că, în contrapartidă cu acceptarea plăcuţelor bilingve de către noi, ar trebui ca astfel de plăcuţe să se afle şi în interiorul catedralei romano-catolice, unde doar cunoscătorii limbii maghiare pot afla că există un sarcofag al lui Ioan Hunyade, respectiv al lui… Iancu de Hunedoara!
Să-mi fie cu iertare, dar prea se transformă toată zona respectivă într-una „austro-ungară” iar ceea ce e românesc dispare, sau e îngropat sub asfalt şi dat uitării. Dacă tot se vorbeşte despre multistratificare, atunci cum se face că cea mai mare preocupare a edililor şi a restauratorilor „oficiali” se focalizează, cu foarte mare grabă, pe perioada austro-ungară? Aşadar, dacă e să se restaureze inima albaiuliei, să se meargă până la străfunduri, cu grijă, pentru a nu se distruge nimic. Şi să se conserve şi să se pună în valoare totul, nu doar ceea ce şterge, copleşeşte şi ascunde memoria daco-romană. Prea puţin, după părerea mea, se face pentru reamintirea faptului că aici a fost adus Horea în lanţuri şi că Mihai Viteazul a intrat ca un cuceritor în Cetatea Alba Iuliei, care pe vremea aceea nu arăta nicidecum aşa…
Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI