(Re)sentimente electorale

    Un forumist, sau mai degrabă un postac, a scris despre mine, cu ocazia editorialului precedent, că sunt o persoană plină de ură, lucru dedus cică din conţinutul respectivului material. Ca să-i dau satisfacţie „electorului turmentat”, îi voi spune că, în măsura în care urăsc ceva cu adevărat, acel ceva este campania electorală actuală, care, aşa cum am mai spus şi altă dată, durează deja de câţiva ani, intrarea ei în legalitate fiind doar un prilej de acutizare a conflictelor inter-partinice, sau, mai direct spus, a bătăliei pentru ciolan. În lupta aceasta nemiloasă, fiecare tabără se prezintă pe sine în rolul Albei ca Zăpada, pictându-i pe adversari exclusiv în negru. Pentru electorat, lipsa aceasta de nuanţe este nu doar plictisitoare ci şi generatoare de confuzii, căci, în pofida eforturilor disperate ale sforarilor de toate culorile, lumea nu este atât de naivă sau atât de proastă încât să creadă că simpla lor indicare cu degetul îi face pe unii îngeri şi pe alţii draci. Prin urmare, alegătorii chiar se pot simţi turmentaţi, ei aflându-se în postura ingrată de a discerne fără niciun sprijin real, dacă nu chiar între buni şi răi, măcar între răul mai mare şi răul mai mic, întruchipat de unul sau altul dintre candidaţi. Când vorbesc despre absenţa unui sprijin real oferit alegătorilor, mă gândesc în special la felul în care este reflectată campania electorală în mass media. În primul rând, există extrem de puţine dezbateri autentice între candidaţi, lucru care îi avantajează net pe competitorii cu notorietate, făcând aproape imposibilă afirmarea unor personaje noi, oricât de competente şi de bine intenţionate ar fi acestea. Pe de altă parte, majoritatea posturilor de televiziune, de radio, ca şi a publicaţiilor au ales calea cea mai uşoară şi, în cele mai multe cazuri, cea mai convenabilă patronilor, constând în avantajarea făţişă, ca să nu zic fără perdea, a candidaţilor care, odată aleşi, ar putea să le fie de folos în atingerea scopurilor lor mercantile şi demonizarea cu argumente adesea discutabile a indezirabililor.
La alegerile locale, situaţia pare să fie mai simplă, întrucât, potrivit unui clişeu imposibil de evitat, acolo contează omul care, nu-i aşa, trebuie să fie un foarte bun gospodar. Şi un excelent actor, aş adăuga eu, gândindu-mă că şi spiritul gospodăresc poate fi mimat, de exemplu, prin atacarea de mai multe ori a aceluiaşi obiectiv, fie el pavaj sau bazin de înot, cu rost, dar mai ales fără niciun alt rost decât îmbogăţirea firmelor proprii, botezate cu pseudonime de către candidatul x, y sau z.
Pentru mine, personal, isprăvile gospodăreşti ale primarului, oricine ar fi el, sunt importante, dar nu şi suficiente. În calitate de contribuabil, dar şi de membru al comunităţii, cred că fiecare cetăţean are dreptul de a fi pus la curent cu proiectele pe care edilul şef le promovează şi finanţează din bani publici, subliniez, şi nu din buzunarele proprii, pe care unii aleşi le alimentează, de fapt,  fără măsură, fără ruşine şi în dispreţul legii. Aroganţa multor edili din România anului 2012 denotă însă din păcate o cu totul altă mentalitate, autopoziţionarea lor în postura de baroni, sprijiniţi de o camarilă la fel de arogantă şi de hămesită, fiind extrem de umilitoare şi prin urmare inacceptabilă pentru cetăţenii trataţi ca nişte slugi dependente de hatârurile stăpânilor.

Maria Lucia MUNTEANU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI