Radiaţii şi emanaţii

Ultima spaimă care se abate asupra noastră este avansul spre România al găurii de ozon (de fapt o zonă în care stratul de ozon s-a subţiat pe parcursul iernii sub influenţa unor factori climatici în principal) formată deasupra ţărilor scandinave. Soarele, a cărei apariţie am aşteptat-o de atâta vreme, este în aceste zile periculos. Subţierea stratului de ozon se traduce efectiv în scăderea capacităţii de respingere a radiaţiei solare, mai ales a celei ultraviolete, ceea ce generează unele probleme vieţuitoarelor. Dar asta doar dacă stau mult la soare. De aceea, grijulii, medici şi alarmiştii de serviciu ai televiziunilor ne-au sfătuit doct să ne protejăm folosind creme cu grad ridicat de protecţie solară. Foarte bine, doar că nu suntem într-o perioadă propice băilor de soare. Să ne înţelegem, dacă fenomenul s-ar fi produs vara, pericolul ar fi fost mult mai mare şi insistenţa asupra acestui subiect ar fi fost mai de înţeles. Aşa, facem din ţânţar armăsar. Dar este în firea noastră să procedăm aşa cu fiecare subiect nou, de senzaţie. Aşa s-a întâmplat şi după dezastrul care a lovit Japonia. Nu mă refer la descoperirea utilizării la Cernavodă a unor elemente de siguranţă de la o firmă cu o carte de vizită îndoielnică, ci la insistenţa cu care o moderatoare tv întreba dacă centrala noastră, mult mai nouă decât cea de la Fukushima, poate face faţă unui cataclism similar. Centrala japonezilor a rezistat cutremurului, fiind deteriorată îngrijorător de valul mareic. Or este imposibil ca un astfel de fenomen să apară la Cernavodă. Este evident pentru oricine are ceva cunoştinţe de geografie şi-şi foloseşte materia cenuşie.
E bine să ne preocupe sănătatea mai ales acum când sistemul sanitar se zbate în chinurile remodelării, reducerii cheltuielilor, lipsei medicilor, a asistenţilor sanitari ori a infirmierilor. E bine să evităm să ajungem pacienţi. Sunt însă pericole mult mai apropiate şi mai concrete decât radiaţia solară ori particulele radioactive de la Fukushima care au ajuns deasupra Europei într-o concentraţie abia sesizabilă cu cele mai performate aparate de măsură. Oriunde întorci privirea în peisajul României te izbeşti de maldăre de gunoi, halde ad-hoc, râuri ale căror maluri sunt decorate de pungi, peturi şi alte tipuri de resturi ce emană mirosuri pestilenţiale şi care poluează apa pe care alţii, în aval, o folosesc drept potabilă. E drept că trece prin staţiile de tratare, dar asta se întâmplă doar în zonele urbane. Cu chiu, cu vai după lupte grele sistemul de management al deşeurilor a ajuns într-o fază avansată de implementare. Autorităţile locale şi cetăţenii s-au opus cât au putut de mult amplasării în localităţile lor a rampelor de transfer sau a gropii ecologice, pentru că n-au vrut ca gunoiul altora să ajungă la ei! Dar „curaţi” cum sunt, mulţi dintre ei au respins introducerea serviciilor de salubritate pentru că trebuie să plătească pentru ridicarea gunoiului, în timp ce aruncarea lui aiurea în natură nu costă nimic. Doar sănătatea noastră! Pericolele acestea nu le mai luăm în considerare pentru că ne-am obişnuit mult prea mult cu ele. Aşa cum nu ne gândim nici la colectarea selectivă şi la reciclare, lucruri care ne-ar face mai sănătoşi şi poate şi puţin mai avuţi.
Anca DINICĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI