Nihil sine… şpaga!

Trăim nişte vremuri de apocalipsă. Până acum parcă am fost feriţi de nebunia lumii. Azi vedem călugări care înjură ca la uşa cortului, la aeroport, pentru o problemă cu viza. Şi ne fac pe toţi bestii, necredincioşi, trimiţându-ne, de-a dreptul în… peisajul natal. Cu biserică cu tot. Trist şi dureros. Dar încercăm să înţelegem, că şi noi, mirenii, „bestiile lumeşti”, avem un suflet iertător. Înţelegem că, poate, păstorul o ia „pe câmpie” şi uită de oile lui, tratându-le ca pe lupi. E şi el supus greşelii, ca orice muritor. Numai el ştie cu ce demoni se confruntă, numai el ştie ce bătălie interioară duce, cu el însuşi, mai ales acum, în Postul Sfintelor Paşti… Nu e doar vina lui. Aşa cum nu e doar vina amărâtului ăluia care a împuşcat tot ce a apucat, într-un coafor. E presiunea lumii. Am revăzut, recent, un film care e definitoriu despre ceea ce înseamnă presiunea lumii. Un film cu Michael Douglas, care se numeşte, dacă nu mă înşel, „Scăpat de sub control”. Este vorba despre un funcţionar exemplar, care primeşte vestea că e concediat. Soţia îl înşeală, casa e ipotecată, copii nu are. Ce mai înseamnă viaţa pentru un astfel de om? Nimic. Nici a lui, nici a altora… Şi, oare, câţi astfel de „zbuciumaţi” nu or fi fiind în ţara asta? Sclavi ai băncilor, sclavi ai furnizorilor de servicii, sclavi ai sistemului.
Dar nu despre sclavia noastră, a tuturor, vreau să vorbesc. Ci despre mijloacele subtile folosite de „mama răului”, sau de „tata răului”, împotriva noastră. Iată că, în urma tragicului incident de la coaforul bucureştean vine cineva şi recomandă ca poliţiştii să nu mai aibă armă, sau să aibă armă neletală, sau să nu o poată folosi. Păi, fraţilor, ăsta ar fi paradisul infractorilor şi al mafioţilor. Oricum, deja România a devenit un astfel de „paradis”! Maşinile mafioţilor, ultraperformante, oricum trec pe lângă amărâtul de poliţist precum cometele. Iar dacă îndrăzneşte amărăşteanul poliţist să-i oprească, sigur că riscă să fie împuşcat ca un căţel, pe marginea drumului. Asta e ceea ce vor „părinţii răului”: poliţie dezarmată, timorată, sfioasă, câini de pază cu zgardă sau cu băţ la gât, ca să nu poată vâna. Păi, dragii mei, în SUA chiar şi la cel mai banal control de permis auto nu are voie cetăţeanul să stea decât cu mâinile pe volan. Punct! Ai mişcat, te-am împuşcat, că nu ştiu ce scoţi tu din „torpedo”. Am avut pe vremuri o poliţie care se numea „Siguranţa naţională”. Cine nu a auzit de celebrul Alimănescu, să se documenteze în sensul ăsta. Era înainte de venirea comuniştilor la putere, când în fruntea statului era regele. Iar principiul Casei Monarhice a României era „Nihil sine Deo!” (Nimic fără Dumnezeu). Aşa cum principiul instituţiilor de pază, precum acea „Siguranţă naţională”, demonizată ulterior de comunişti şi desfiinţată, se ghida după sintagma eroic-românească: „Nihil sine spada!” (Nimic fără luptă!) Iar acea spadă de luptă împotriva răului nu era abandonată niciodată. Azi, iertaţi-mă, ce a mai rămas din vechiul principiu al „îngerilor păzitori”? Ceva mutilat, o structură canceroasă, unde curăţenia adevăraţilor luptători „nu are ce căuta”, o structură care, probabil, are ca deviză „Nihil sine… şpaga”. Faceţi dumneavoastră traducerea, spre bucuria duşmanilor României!

Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI