Nicolae Potinteu, meșterul din Apuseni, o viață închinată lemnului: „Tot ceea ce fac cu mâinile mele, cu gândurile, visele mele formează un har de la Dumnezeu”

Nicolae Potinteu este un meșter din Apuseni, care și-a închinat viața lemnului: „Tot ceea ce fac cumâinile mele, cu gândurile, visele mele formează un har de la Dumnezeu”.

„Clipa-n care lemnul îți face cu ochiul o singură dată, sufletul tău coboară, se îmbrățișează pentru a rămâne pentru totdeauna o prietenie strălucitoare. Așa mi s-a întâmplat și mie! Drumul lemnului, sub toate aspectele lui, devine, încet, încet un mod de viață pentru că lemn și șlefuitor al lui formează o unitate indestructibilă. Căutarea mea a început undeva în copilărie, și nu m-a părăsit nici acum, la cei 60 de ani. Dar anii nu mai contează, doar iubirea noastră, visele, necazurile, reușitele, nereușitele ne stau în față, își prelungesc gândurile în noi realizări…”

Omul acesta tâmplar – dulgher, cu asemenea cuvinte de întâmpinare, are un nume: Nicolae Potinteu; și azi locuiește în orașul Câmpeni, într-o casă pe care el și-a rotunjit-o și și-o rotunjește mereu după soare și este unul dintre cei nouă prunci ai familiei, 4 feciori și 5 fete.

La cei 60 de ani a trecut prin școli, liceu, uzină, diversificându-și iubirea pentru o meserie credibilă, curată, tâmplărie, școala I.P.L. Câmpeni, Fabrica de mobilă, curs de calificare de 9 luni, a lucrat 7 ani la fabrica amintită, a făcut armata la Rădăuți și concentrarea tot acolo, s-a mutat în orașul Câmpeni acum 30 de ani. Este căsătorit. Soția lui este din Sohodol. Au o fată, clasa a VIII-a, Nadia, de-o inteligență de invidiat, cu segmente de proză notabile, desenatoare, pictează, iubește literatura, cu o deschidere spre orizonturile multiple ale creației.

Citește și: Casa Memorială Avram Iancu şi muzeul – TEZAUR sfânt al istoriei naţionale. Cum arată şi ce poţi vedea în casa veche, unde a copilărit Craiul Munţilor

Oriunde a lucrat tâmplarul, dulgherul, creatorul de mobilă, și-a lăsat semnătura pe lucrări bine consolidate, apreciate, expresie a diversificării dialogului cu Măreția Sa lemnul, a lăsat să-i răsară o lacrimă ce vine din copilărie: la 3 ani a rămas orfan de mamă. – ce era mama? Totul, din toate câte sunt!

Cu modestia-i recunoscută spune: „Tot ceea ce fac cu mâinile mele, cu gândurile, visele mele formează un har de la Dumnezeu, care înseamnă o performanță a deopotrivă clipei și supremației acesteia. Când faci ceva pentru om, pentru bucuria lui, simți că mereu ți se întoarce în inimă o strălucire, o lumină aparte.

M-ați întrebat de unde vine Numele meu, la care pot să spun doar atât: el vine din iubirea pentru sănătatea pământului, a rădăcinilor lui, cărora le întorci noi orizonturi cosmice, constructive. La vârsta mea, împreună cu soția mea, croitoreasă și minunata noastră fiică, Nadia, formăm o chemare a muncii, a ideii de-a fi folositori mereu.”

„Domnule Potinteu, n-am intervenit special în acest interviu prescurtat, pentru că în intimitatea dvs. vorbiți cu pasiune despre această uluitoare bogăție prin care țara se exprimă încă fără teamă, deși lemnul este hărțuit, furat, vândut pe nedrept… Și-a vorbi frumos despre lemn înseamnă a transmite generațiilor viitoare un sentiment curat și durabil. O să fiu bucuros să mă întorc la Câmpeni, pe locul în care lucrați acum, să ne exemplificați amănunte dintr-o meserie de excepție, care poartă un nume: Prietenie cu lumina lemnului. Vă felicit pentru aceste zece minute ale îmbogățirii vocabularului zilnic al Limbii Române.”

Lemnul este artă fără sfârșit. Arta: cântec de leagăn al meseriei.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI