Maria Botiş-Ciobanu, rapsodul moţilor: „Iubirea de neam este cea mai puternică iubire…căci toate celelalte pasiuni omeneşti se sting şi dispar”

Maria Botiş-Ciobanu, rapsodul moţilor: „Iubirea de neam este cea mai puternică iubire…căci toate celelalte pasiuni omeneşti se sting şi dispar”

Acum, la jumătatea acestui fierbinte Gustar, s-au împlinit 155 de ani de când şi-a luat zborul o rară pasăre a moţilor din Ţara de Piatră, Maria Botiş-Ciobanu.

A văzut lumina zilei la 16 august 1866, în comuna Abrud-sat. Tatăl ei, Vasile Ciobanu, născut la 22 ianuarie 1829, în comuna Şiclău (Arad), om instruit, cu studii la Arad, Timişoara şi Sibiu, a venit după 1852 în Munţii Apuseni, dascăl la Abrud, notar la Lupşa şi Roşia Montană, iar mama sa, Iustina Ciobanu, născută Gritta, era fiica tribunului George Gritta din Roşia Montană. Dezamăgit de sărăcia învăţătorilor din Ţara de Piatră, Vasile Ciobanu s-a stabilit la Roşia Montană, ocupându-se cu mineritul aurifer. Casa în care au locuit era lângă drumul comunal, nu departe de biserica în care a slujit viitorul prefect al Crăişorului, Simion Balint. Au avut patru copii: Maria, Aurel, Virgil şi Pompil. Toţi îşi dorm somnul de veci, alături de alţi membri din familia Gritta, în grădina bisericii ortodoxe, construită în 1781 de Mihăilă Gritta, bunicul Iustinei.

Copiii Iustinei şi ai lui Vasile Ciobanu îşi trag seva din familia lui Mihăilă Gritta (1762-1837) din Roşia Montană, una dintre cele mai vechi familii de mineri din Munţii Apuseni, despre care se spune că ar fi venit din Roma după cucerirea Daciei de către romani şi care, cu 1700 kg de aur extrase din mină, a construit şapte biserici şi tot atâtea şcoli confesionale pentru moţii Apusenilor. Din această familie s-a ridicat şi George Gritta, tatăl Iustinei, unul dintre tribunii lui Avram Iancu în revoluţia de la 1848-1849, care pe cheltuială proprie a cumpărat arme, muniţie şi două tunuri din fontă pentru revoluţionari.

Maria Ciobanu a urmat Şcoala primară din Roşia Montană, apoi Şcoala civilă de fete a Astrei din Sibiu, Şcoala normală de stat din Cluj şi Şcoala superioară din Budapesta, obţinând în anul 1891 diploma de “maestră de limba română”. După terminarea cursurilor, între anii 1891-1900 a fost profesoară particulară în familia notarului Vasile Drăgan din Nădăşel, apoi la Şcoala confesională din Prundul Bârgăului şi Şcoala civilă de fete, de pe lângă Astra, din Sibiu. În anul 1895 a înfiinţat  Reuniunea femeilor române din Roşia Montană. După 1900 s-a mutat la Arad, fiind conducătoarea internatului de pe lângă Şcoala civilă de fete, unde a locuit până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În anul 1907 s-a căsătorit cu Teodor Botiş, doctor în drept şi teologie, intelectual de frunte din Transilvania şi Banat, profesor la Preparandia (Şcoala normală) din Arad, redactor al ziarului “Românul”. Au avut trei copii: Emil, Aurel şi Virgil. După căsătorie, Maria Botiş-Ciobanu a părăsit cariera didactică, dedicându-se publicisticii şi muncii social-culturale, păstrându-şi numele de familie alături de cel al soţului.

Pe plan social-cultural, Maria Botiş-Ciobanu s-a distins prin înfiinţarea la Săvârşin (1933) a Şcolii primare pentru copii fără familie, care, mutată în comuna Călugărei, a fiinţat până în 1948, şi a Şcolii primare pentru copii vagabonzi şi cerşetori din Arad (1938), pe care le-a condus în mod direct, instituţii unice în România acelor timpuri, pentru ocrotirea şi educaţia copiilor săraci şi orfani. Susţinerea materială a acestora se făcea din veniturile serbărilor populare organizate la Săvârşin şi Arad, dar şi din contribuţia unor binevoitori (sponsori). În timpul Primului Război Mondial, 1914-1918, a desfăşurat o rodnică activitate umanitară şi patriotică. Ca preşedintă a Crucii Roşii, Filiala Arad, până în 1938, a organizat, sub auspiciile acesteia, o şcoală dedicată nevăzătorilor. Pentru merite desoebite în activitatea depusă în timpul războiului, i s-au decernat ordine şi medalii: Meritul Sanitar clasa I, Medalia Crucea Roşie clasa I din partea Belgiei.

Pe lângă munca de conducere a şcolilor pe care le-a înfiinţat, Maria Botiş-Ciobanu a desfăşurat o intensă şi bogată activitate publicistică şi literară. A debutat simultan în anul 1898 cu versuri în „Familia” („Cercuitorul”) şi în „Telegraful Român” („M-am rugat”), unde a publicat şi studiul de pedagogie „Rolul mamei în familie”. A colaborat la o serie de reviste şi ziare cu povestiri, versuri, legende şi poveşti. A publicat versuri originale în „Familia”, „Revista ilustrată”, „Telegraful român”, „Convorbiri literare” şi legende în proză în „Familia”, „Calendarul săteanului”. La Sibiu şi Arad, în anii 1900 şi 1901, a tipărit „Scrisori către eleve”, ediţia  I şi a II-a. În anul 1900, în revista „Familia” a apărut legenda „Doina”, iar în volumul omagial închinat lui Titu Maiorescu, la a 60-a aniversare, a publicat legenda „Crăiasa Codrului”. În anii următori şi-a extins colaborarea la „Amicul poporului”, „Tribuna literară”, „Gazeta Transilvanie”, „Luceafărul”, „Semănătorul”, la almanahuri etc. Primul volum de versuri intitulat „Poezii” a apărut în 1905, la Arad.

Maria Botiş-Ciobanu a strâns o parte din scrieri în volumele „Poezii” (ediţia I şi a II-a, 1905 şi 1927), „Scrisori către eleve” (1926, trei ediţii), „Ţara Moţilor – legende şi credinţe”, vol. I, 1928 şi Povestiri (1940).

Maria Botiş-Ciobanu face parte din primele scriitoare române din Ardeal. Din anul 1900 a fost membră a Societăţii scriitorilor români, fiind cunoscută în lumea literară şi apreciată de George Coşbuc, Ilarie Chendi, Nicolae Iorga, Iosif Vulcan şi alţii. Critica literară a timpului a aşezat-o în şcoala coşbuciană, cu evidente influenţe semănătoriste.

Soţul poetei, Teodor Botiş, a activat pe tărâm politic şi publicistic, alături de Vasile Goldiş, în favoarea unirii Transilvaniei cu România, fiind prezent la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. În anul 1922 i-a apărut monumentala lucrare „Istoria Şcoalei normale (Preparandiei) şi a Institutului teologic ortodox român din Arad”, iar în 1939, „Monografia familiei Mocioni”.

După moartea soţului, survenită la 14 august 1940, Maria Botiş-Ciobanu s-a mutat la Oradea, unde s-a stins din viaţă la 24 noimebrie 1950.

Istoricul literar Ion Iliescu, din Timişoara, la centenarul naşterii poetei, arăta că poezia Mariei Botiş-Ciobanu este „străbătută de un cald filon patriotic, prezentând în versuri sincere, de inspiraţie folclorică, suferinţele moţilor din trecut, viaţa satului, aspectele familiare ale traiului zilnic. Gingăşia lirică şi feminitatea creaţiei sale dau o anumită notă de originalitate faţă de poezia lui George Coşbuc, a cărei influenţă este incontestabilă”.

În anul 1971, fiul poetei, Emil Botiş, a donat Primăriei din Roşia Montană bustul de bronz al mamei sale, Maria Botiş-Ciobanu, operă a sculptoriţei Ina Popescu, cu speranţa că va fi amplasat în curtea casei părinteşti pe care o dorea să devină casă memorială, oferindu-şi tot sprijinul. Cu părere de rău, acest lucru nu s-a întâmplat.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI