Marcel Iureş: „Eu nu am o viaţă secretă, temerile mele lăuntrice le pun în roluri…!”

Interviu realizat la Alba Iulia cu Marcel Iureş, unul dintre puţinii actori români care au ajuns la Hollywood

– Dumneavoastră şi doamna Maia Morgenstern sunteţi implicaţi în nişte proiecte de promovare a unor idei (alfabetizare, educaţie, ecologie, prezer­varea patrimoniului), dar nu v-am văzut să faceţi publicitate la cine ştie ce produse, aşa cum procedează alţi colegi de-ai dumneavoastră. Este publicitatea contra cost un compromis din partea actorului? Şi până unde poate merge acest compromis?
– Sigur că un actor care se respectă dezvoltă proiecte generoase pentru comunitate, în sprijinul unor cauze nobile, să zicem, dar asta nu înseamnă că face neapărat un compromis dacă face publicitate unui produs oarecare. El nu-şi vinde conştiinţa. Interpretează doar un rol şi atât. Şi eu am făcut reclamă pentru BMW, pentru că mi-au dat maşină, şi pentru Mercedes pentru că mi-au dat o altă maşină de care beneficiază şi colegii mei de la Fundaţia Teatrul Act. Cât priveşte limita compromisului, aceasta ţine de fiecare actor în parte, de caracterul şi de personalitatea lui…

– Există, în cazul lui Marcel Iureş, ceea ce se numeşte îndeobşte „singurătatea actorului mare”? O singurătate amplificată tocmai de vacarmul din jur, de asaltul fanilor?
– Nu cred că există doar o singurătate a actorului mare. Există o singurătate a oricărui actor. De fapt există o singurătate în mijlocul mulţimii, a fiecărui om în parte. Iar această singurătate este generată la noi şi de un soi de ostilitate pe care ne-o induc, din păcate, oamenii politici. Detest politica, tocmai pentru că produce dizarmonie şi dezbinare între oameni care, altfel, ar trăi în armonie, în bună înţelegere, bucurându-se de ceea ce e cu adevărat important în viaţă: frumosul, arta, cultura în general!
– Ce este mai important şi mai frumos, mai plin de satisfacţie, pentru Marcel Iureş? Teatrul sau filmul?
– Fără îndoială, teatrul! Teatrul e muncă intensă, e emoţie pură, transmisă direct spectatorului, fără niciun intermediar. Sincer, fără ascunzişuri şi ocolişuri. În teatru nu poţi escamota nimic. Spectatorul te simte dacă eşti sincer sau nu, dacă eşti cu adevărat personajul pe care-l întruchipezi, sau nu. În film e altceva. Faţă de teatru, filmul e o jucărie, dar o jucărie în jurul căreia se învârt mai mulţi bani. Mult mai mulţi, din păcate…

– Cât este talent şi cât este muncă în croirea unei cariere de succes în teatru şi în film?
– Culmea, succesul nu depinde exclusiv de talent, ci de muncă şi, în primul rând, de şansă. Eu sunt unul dintre răsfăţaţi în ceea ce priveşte şansa.

– Se spune că în artă şi în cultură trebuie să investeşti, fără să aştepţi să şi câştigi din asta. Adică teatrul şi filmul trebuie subvenţionate, dacă se doreşte un produs dramatic sau cinematografic de calitate. Este adevărat?
– Mă mir că nimeni nu spune nimic despre „reversul medaliei”, adică despre faptul că filmul şi teatrul nu numai că nu sunt, aşa cum susţin unii, nişte „găuri negre” care doar absorb bani. Nimeni nu spune că teatrul, filmul, arta şi cultura în general contribuie într-un procent destul de însemnat la PIB-ul României. Interesaţi-vă şi veţi vedea…

– Dumneavoastră aţi avut ocazia să jucaţi în producţii cinematografice de mare succes dincolo de graniţele ţării, dar în general în roluri negative. Are Hollywood-ul, America în general, o prejudecată în ceea ce priveşte Europa de Est? Adică aici este răul, de aici, exclusiv, se recrutează personajele negative?
– Da, se poate spune aşa ceva. Eu pentru asta eram plătit. Asta scria pe „fişa postului” la mine: „străin rău”. Sunt bun să joc roluri de neamţ, de sârb, de rus… să întruchipez un adversar al Binelui, în anumite producţii. Dar în teatru e altceva, acolo pot juca orice. Sau aproape orice…

– Aflat recent în România, Jon Voigt îl caricaturiza pe actorul român plin de pretenţii, când ajunge la Hollywood: vreau rulotă de-aia, apă minerală de-aia… Este actorul român atât de pretenţios când se vede în străinătate?
– Nu pot să vorbesc în numele altor colegi, dar în ceea ce mă priveşte pe mine nu este aşa. Să vă dau un exemplu: la filmările pentru „Pacificatorul”, aveam acelaşi tip de rulotă ca şi George Clooney şi ca şi Nicole Kidman, dar într-o zi am primit o rulotă în care abia mă puteam dezbrăca. Imediat producătorul a venit la mine şi mi-a spus că pot refuza să filmez, deşi o zi de filmare era extrem de costisitoare, de ordinul a peste o sută de mii de dolari. Am refuzat şi m-am adaptat, iar ulterior eroarea a fost îndreptată de către cei responsabili…

– Octavian Paler spunea că orice om are trei ipostaze în viaţă. De fapt duce trei existenţe paralele, trei vieţi: una publică, una privată şi una secretă. Iar cea secretă conţine angoasele, coşmarurile, anxietatea noastră. Care este viaţa secretă a lui Marcel Iureş?
– Nu am viaţă secretă. Temerile mele, frământările lăuntrice, tot ceea ce se înţelege prin viaţă secretă, inclusiv marile satisfacţii, le pun în roluri. Altfel aş înnebuni…

– Cum vă alegeţi un rol? Cunoaşteţi cu precizie personajul, dinainte?
– Nicidecum! Nu ştiu niciun personaj de la început. Dar ceva tot ştiu. Ştiu că-mi place! Plus că mai e ceva cuplat cu plăcerea: disperarea că nu ştiu să fac altceva, decât actorie. Deci nu prea am de ales. Serios!
– Vă mulţumesc!
A consemnat Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI