Legată de calorifer

Într-o atmosferă încă liniștită în prelungirea sărbătorilor, m-am întâlnit cu o prietenă la un ceai să ne spunem reciproc povestea vacanței abia încheiate. Am aflat astfel că plănuise împreună cu fratele ei să își aducă părinții la Cluj, de Crăciun. Încercau de fapt de o vreme să-i convingă să stea mai mult cu ei, decât singuri acasă, cu tot soiul de promisiuni ispititoare, de la spațiul minunat unde aveau să locuiască, până la serviciile excelente de care ar fi beneficiat, ca să nu mai vorbim de proximitatea inegalabilă ca valoare emoțională a celor doi copii, cu familiile lor. Mama, mai efervescentă și oarecum copilăroasă, deși ușor înspăimântată de aventura care se anunța, jubila, bucuria ei fiind frânată doar de scepticismul tatălui, care se opunea vehement, cu mimate episoade cardiace, în fața perspectivei îndepărtării de leagănul conjugal pe care îl construise cu migală în timp – o casă frumoasă de altfel,  cu atmosferă de conac. Dar chiar și el, pus la zid, părea să capituleze de această dată, până când destinul milostiv l-a salvat din nou. Cu vreo săptămână înainte de Crăciun a cedat centrala. Centrala termică, proaspăt montată, în completarea renovării integrale a așezământului, realizate recent. Ușurat, mai degrabă decât descumpănit sau răzvrătit împotriva producătorului, tatăl a găsit replica perfectă, proba nesăbuinței copiilor și, în același timp, a proverbialei înțelepciunii paterne. Plin de avânt i-a spus fiicei, pe un ton blând-dojenitor, cu valențe didactice: „-Dacă am fi lipsit?! Trei-patru zile…!”, iar ea, cu candoare nedisimulată: „-Ce s-ar fi întâmplat?!”… „-Ar fi trebuit să schimbăm tot, parchetul, să aruncăm mobila…!”… „- De ce?”, insista fiica nedumerită…, „- S-ar fi spart toate caloriferele, nu-ți dai seama, totul ar fi fost inundat…!” Ce mai, apocalipsa mayașă a imobiliarului domestic!

Povestea îmi amintește de fapt de o serie de situații cu resorturi similare. Un alt prieten foarte bun e într-o dilemă teribilă căci părinții lui și-au investit toate resursele în ridicarea, undeva lângă București, a unei vile cât un bloc, pe care acum nu și-o mai pot permite. O casă pentru trei familii. A lor și a celor doi copii, pentru care ei deciseseră cu mult înainte că acolo vor locui mereu. Ceea ce ar fi trebuit să fie poate un ajutor pentru copii, o mână întinsă, s-a transformat acum însă în închisoarea lor (și de fapt a tuturor protagoniștilor), căci părinții nu își pot permite luxul edificat, dar, în același timp, refuză ca pe un sacrilegiu orice variantă care ar presupune separarea de bun și de glia aferentă. Astfel, ei trăiesc lunar sub presiunea facturilor de tot soiul, iar copiii – adulți deja –  sub cea a dezamagirii părinților și cu teama stigmatului veșnic al nerecunoștinței infame față de cei ce i-au făcut, în ipoteza în care ar decide să trăiască în orice altă parte.

Ne punem gâtul în jug de bună voie, cu voluptate și ajungem să fim mândri de robie. Construim prin munci sisifice colivii elaborate si extrem de costisitoare. Ne catalogăm drept responsabili, am creat ceva, am lăsat ceva în urmă, suntem realizați, n-am trăit degeaba. Ar fi o ipocrizie desigur, taxabilă negreșit și imediat de orice cititor intuitiv, să susțin că materialul îmi pare irelevant sau că nu imi place luxul, așa cum vehemența inchizitorială împotriva bogăției, în numele nu știu cărui principiu, este, cred,  doar o altă formă de snobism. Firește că îmi place luxul și poate îl visez chiar.  Că aș mânca numai trufe și ciocolată belgiană, aș bea numai șampanie și vinuri de colecție, înconjurată de Vermeer și Matisse, și, cine știe, m-aș îmbăia în lapte. Așa cum nu aș mai descălța pantofii Louboutin și aș testa și un Ferrari undeva pe cei 500 de kilometri de autostradă pe care înțeleg din declarațiile țanțoșe ale autorităților că i-am fi adunat . Aș sta la plajă acum într-un rai tropical, aș licita rochii vintage Dior și nu aș rata premierele spectacolelor londoneze. Visez la un castel în Franța și , mai ales, la o casă la ocean,  cu ferestre uriașe spre cer. Da, mi-ar plăcea să le stăpânesc , însă aș înnebuni să le slujesc! Iar a le impune altora, furându-le libertatea, „e mai mult decât o crimă, e o greșeală.”

 Ioana Romana Laurențiu

partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI