„Indestructibilul”, comandorul american cu origini în județul Alba. A distrus în total 19 avioane japoneze, dintre care şase în opt minute, în cel de-al Doilea Război Mondial

„Vrah-ciuuh”! Acesta este cuvântul care a făcut să tresară multe inimi de români pe la sfârșitul anilor ’90. Atenți sau nu la televizorul lăsat deschis pe un canal de filme documentare, ei s-au oprit brusc din ceea ce făceau, necrezându-și urechilor:în mijlocul Pacificului, în vâltoarea încleștării dintre flotele Imperiului Japonez și cea a Marinei Militare Americane, un pilot pe nume Alexander Vraciu oprea istoria în loc și devenea legendă. Grație documentarelor americane, renumele americanului de origine românească trecea Atlanticul de la vest la est, făcându-i pe românii iubitori de istorie să se simtă mândri.

Alexander Vraciu, poreclit „Indestructibilul”, a fost unul dintre cei mai curajoşi şi de succes aviatori ai armatei SUA în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Acesta a distrus în total 19 avioane japoneze, dintre care şase au fost doborâte în timpul unei acţiuni care a durat opt minute.

Fiu al unor imigranţi români, Alexander Vraciu s-a născut în partea estică a oraşului Chicago, unde a existat o comunitatea mare de români între anii 1900 si 1950. Vraciu a copilărit în România, tatăl său fiind din Poiana Sibiului, iar mama din Sebeş, judeţul Alba.

O carieră în direcția umanistă și-ar fi dorit și Alexander, însă norii negri ai războiului se apropiau și de Statele Unite ale Americii, astfel încât De Pauw University intră în programul de susținere al Marinei Americane, organizând cursuri militare pentru diferite poziții combatante. Alexander este atras de frumusețea noii arme în care țara sa va excela – aceea de pilot de vânătoare pe un portavion – și se înscrie bucuros, în penultimul său an universitar.

Vocația sa de zburător ar fi putut fi ghicită dintr-o glumă elaborată care l-a făcut celebru. În timpul unui curs plicticos, Alexander simulează o criză de nervi și se apropie de fereastră. Țipă profesorului și colegilor că se plictisește de moarte și că alege să sară pe fereastră. Spre stupefacția totală a celor din sala de curs, sare în gol de la etajul 2. Nimeni nu are curajul să îl vadă strivit de sol, astfel încât, pentru câteva clipe, nimeni nu se uită după el, dar, până la urmă, colegii descoperă tulburați că Alexander, pur și simplu, dispăruse.

Totul era o glumă elaborată. Colegii săi de frăție îi făcuseră un semn secret că sunt gata, adică au întins o plasă de prindere în care el poate sări în siguranță. Această glumă se petrecea în vara anului 1940. Cinci ani mai târziu, Alexander „the indestructible” ridica gluma la rang de antrenament perfect, sărind cu parașuta în teritoriul inamic, salvându-și viața după ce avionul său fusese atins de proiectilele părţii adverse.

La începutul anilor 1941 a absolvit Universitatea DePauw iar în acelaşi an s-a înrolat ca aviator în Marina Militară a Statelor Unite ale Americii. În 1942, Vraciu a fost mobilizat ca sublocotenent al Marinei Statelor Unite ale Americii. La sfârşitul lunii martie 1943 a fost mutat la Escadrila de avioane de vânătoare (VF-6), sub comanda lt.comandor Edward ”Butch” O’Hare, primul ”as” al Marinei SUA. O’Hare l-a făcut pe Vraciu coechipierul său, dându-i sfaturi valoaroase privind luptele aeriene.

Escadrila a intrat în luptă în octombrie 1943, pe portavionul USS Independence. Alexander Vraciu a obţinut prima sa victorie aeriană la 10 octombrie 1943 într-o acţiune din zona insulelor Wake. El şi O’Hare au dat peste o formaţiune inamică. O’Hare a coborât sub nori pentru a ataca un Mitsubishi Zero japonez, Vraciu pierzându-l, dar s-a angajat în urmărirea unui al doilea avion de vânătoare Zero spre Wake Island, unde avionul japonez a aterizat.

Vraciu a distrus avionul japonez la sol. Apoi a observat un bombardier japonez a Mitsubishi G4M („Betty”) pe care l-a doborât. În legătură cu acest moment, Vraciu a comentat mai târziu următoarele: ”O’Hare îi învăţa pe piloţii escadrilei lucruri mărunte, care mai târziu le salvau vieţile. Un exemplu era ca înainte de a te angaja într-un atac cu foc de mitralieră să-ţi răsuceşti bine capul jur-împrejur pentru a te asigura că nu eşti urmărit de vreun avion de vânătoare inamic.

Ulterior, escadronul de avioane de vânătoare din care făcea parte şi pilotul de origine română s-a transferat la bordul portavionului USS Intrepid, poreclit „Cel rău” datorită reputaţiei sale de a aduce ghinion. De aici, Vraciu a început să doboare mai multe avioane inamice într-o singură zi: trei avioane de bombardament „Betty” la 29 ianuarie 1944 şi patru avioane de vânătoare deasupra atolului Truk în 17 februarie 1944.

În pofida faptului că avea oportunitatea de a fi retras temporar din activitate în SUA, Vraciu a cerut să fie trimis în luptă şi astfel a fost mutat împreună cu escadrila VF-16 pe on USS Lexington. Până la mijlocul lunii iunie avea la activ 12 avioane inamice doborâte, la timpul respectiv acesta fiind un record al aviatorilor aflaţi pe navele de luptă ale SUA Ziua în care Vraciu a repurtat cel mai mare succes ca pilot a fost în timpul primei Bătălii din Marea Filipinelor, zi cunoscută de asemenea şi ca „Marea vânătoare de curcani din insulele Mariane” din data de 19 iunie.

După ce în noaptea de 26 noiembrie 1943, O’Hare este ucis, războiul devine pentru Alexander Vraciu deja unul personal, în care trebuia răzbunată moartea prietenului și a mentorului său. Vraciu şi-a jurat să distrugă 10 avioane de tipul celui care i-a ucis prietenul.

Odată cu transferul pe un nou portavion, USS Interpid, Alexander devine un vânător de temut. Fără să își dea seama, Alexander avea să urmeze pașii lui O’Hare. Devenise un as și trebuia să intre într-o nouă escadrilă, căreia avea să-i dăruiască rapid cunoștințele sale tactice.

Alexander a decolat de pe puntea USS Lexington în jurul orei 10:00. Făcea parte dintr-un grup de 12 avioane – 3 patrule de câte 4 aparate – când primesc ordinul să urce cu toată puterea la 8.500 de metri;alte grupuri de pe alte portavioane făceau la fel. Motorul avionului lui Vraciu avea însă probleme, la fel și cel al comandantul escadrilei, Lt. Comandor. Paul Buie, astfel încât ei nu au reușit să urce decât la 6.500 m, unde au început patrularea. Piloţii nu aveau voie să comunice între ei prin radio, ci doar să asculte ordinele codate venite de la avionul de dirijare.

Alexander simte o emoție în vocea operatorului din acel avion care îi dirijează către un nou azimut și nu se înșeală. La 25 de mile distanță de portavion, Alexander vede 3 avioane inamice zburând cu 700 metri mai jos decât el. Se apropie tiptil de ele și descoperă o imagine de vis pentru un pilot de vânătoare:o formație de cel puțin 50 de avioane japoneze. Bucuria devine dublă, deoarece grupul de avioane era format din bombardiere de tip „Judy”, cu un singur motor, neescortate de niciun „Zeke”.

Alexander își alege un „Judy” și pornește la atac, dar observă cu coada ochiului un coechipier care ataca deja același avion. „Erau destule prăjituri pe tavă, pentru toată lumea” – îi plăcea lui Alexander să spună atunci când povestea decizia de a ataca alt avion.

Înainte de a ataca, Alexander rupe liniștea radio și anunță clar mărimea formației, componența, direcția de atac și tot ceea ce aveau nevoie ceilalți piloți din apropiere. Apoi pornește la atac, picând sub formație, câștigând astfel viteză de manevră pentru a ataca de dedesubt. Se apropie, trage scurt și vede cum avionul ia imediat foc, se răstoarnă și pornește în picaj spre apă, lăsând o dâră de fum în urmă.

Din nefericire pentru piloții de bombardiere în picaj de tip „Judy” – Mitsubishi D4Y – rezervoarele de benzină nu aveau nici blindaj, nici membrană de cauciuc care se auto-închidea după ce era perforată. Această greșeală criminală de proiectare i-a făcut pe mulți piloți să moară inutil și în chinuri groaznice. Americanii glumeau și spuneau despre „Judy” că se aprind mai bine decât faimoasele brichete Zippo.

După ce și-a urmărit victima plonjând în apă, Alexander a tras de manșă, a urcat din nou mai sus de formație și a executat același atac de dedesubt. De această dată, a avut poziție să tragă în două „Judy” succesiv, incendiindu-le imediat. Japonezii nu mai aveau ce face, erau condamnați la moarte. Ei zburau în viteză maximă spre portavioane, fără mișcări evazive, și erau masacrați pe la spate de mult mai puternicele F6F Hellcat.

Uleiul care îi murdărea parbrizul îl deranja teribil pe Alexander, dar el a reuşit să se poziționeze bine în spatele unei alte victime care luă foc imediat ce gloanțele mitralierelor i-au atins rezervorul de benzină.

La cea de-a cincea victimă, Alexander observă apariția bruscă a unui nor negru în apropiere, semn că intrase deja în raza de acțiune a anti-aerienei de pe cuirasatele de protecție din jurul portavioanelor. Cu vizibilitatea redusă de pâcla de ulei de pe parbriz, Alexander trage o rafală scurtă şi suficientă ca să dezintegreze avionul. Îl loveşte exact în partea de fuselaj de unde pornesc aripile şi unde era rezervorul de benzină. La al şaselea atac, la fel:Alexander a trebuit să tragă de manșă să evite coliziunea cu bucățile explodate din avion.

Deja pufurile negre deveneau tot mai dese, semn că intra din ce în ce mai tare în cortina de foc a cuirasatelor. Mai era un „Judy” de doborât, dar Alexander are inteligența să nu-l mai atace, pentru că, în câteva secunde, acesta explodează datorită unei lovituri primite din față.

În numai câteva minute formația de peste 50 de avioane încetase să existe. Pe cer erau numai Hellcat-uri americane. În apă era o dâră de pete de ulei și benzină încă arzând, dâră lungă de peste 50 de kilometri.

În ciuda faptului că compresorul de supraalimentare s-a defectat, Vraciu a interceptat o formaţiune de bombardiere în picaj japoneze, distrugând şase dintre ele doar în opt minute. După ce Vraciu a aterizat, responsabilul care se ocupa cu logistica militară de pe portavionul „Lexington” a descoperit că a folosit doar 360 de cartuşe; pentru fiecare dintre cele şase avioane doborâte revenind o rafală mai scurtă de şase secunde.

În ziua următoare, escortând avioane de bombardament americane într-un raid asupra Primei Flote Aeriene Japoneze de pe Kido Butai/Flota Mobilă, Vraciu a doborât cel de-al 19-lea avion, ajungând astfel cu o distanţă considerabilă primul dintre aşii Marinei SUA, ”titlu pe care l-a avut pentru o perioadă de patru luni. Pentru succesul său din Prima Bătălie din Marea Filipinelor, Vraciu a fost propus pentru a fi decorat cu Medalia de Onoare. Cu toate acestea, când a ajuns pentru aprobare la amiralul George Dominic Murray, acesta a acordat doar decoraţia Crucea Marinei Militare.

Imediat după aceasta Vraciu a primit sarcina să promoveze vânzarea acţiunilor de război în SUA pentru a sprijini efortul de război. În cursul acestei campanii s-a căsătorit cu Kathryn Horn cu care vor avea trei fete şi doi băieţi. Mai târziu în anul 1944, Vraciu a reuşit să se întoarcă în lupte zburând pe avionul de vânătoare F6F Hellcat în escadrila VF-20. După două misiuni cu escadrila VF-20, a fost doborât de antiaeriană deasupra insulelor Filipine. Vraciu a fost salvat de luptătorii din rezistenţa filipineză care l-au numit comandantul unităţii de gherilă care număra 180 de luptători. După şase săptămâni a reuşit să contacteze armata americană, întorcându-se, astfel, la Marina militară.

Alexander Vraciu a încheiatt războiul ca al patrulea ”as” al Marinei Militare SUA. După război a devenit pilot de încercare. S-a retras din armată în anul 1964 şi a lucrat în domeniul bancar. În anul 2007 a apărut în „Ucigaşul de Zero-uri”, un episod al canalului History Channel. Eroul de origine română a refuzat în mod încăpăţânat să-şi scrie autobiografia.

Cu toate acestea, Vraciu a cooperat cu Indiana Historical Society Press, care în luna mai 2010 a publicat un articol despre viaţa sa cu titlul „Pilot de avion de vânătoare: Cariera lui Alex Vraciu în al Doilea Război Mondial”. VRaciu a murit în 2015, decesul acestuia fiind anunţat de ziarul New York Times. Ziarul scria că Vraciu a rămas, până în ultimele clipe, un om modest şi că, atunci când îşi amintea de război, spunea că principalele motivaţii care l-au mânat în luptă au fost dorinţa de răzbunare faţă de atacul japonezilor de la Pearl Harbor şi faţă de moartea comandorului O’Hare, cel care îi fusese mentor.

Vraciu a mai povestit că, înainte de a intra în luptă, făcuse o înţelegere cu unchiul său, care îi promisese câte 100 de dolari pentru fiecare avion doborât. „Eu nu am luptat pentru medalii şi nici pentru bani”, spunea Alex Vraciu într-unul din ultimele sale interviuri.

Save

Save

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI