FOTO / VIDEO: Urmașa lui Horea a preluat tradiția familiei Poenariu în pictarea icoanelor. ”Horea era constructor de biserici, Poenarii erau pictori de biserici”

Urmașă a lui Horea, a preluat de la Maria Deac Poenaru tradiția familiei în pictarea icoanelor. Se trage din neamul unui erou de referință  al românilor și simte o obligație morală de a duce mai departe tradiția. ”Horea era constructor de biserici, Poenarii erau pictori de biserici”, așa s-a legat în sufletul ei totul.

Daniela Anca Marian, se trage din neamul eroului ardelean, Horea. La un moment dat, familia i-a plecat din țară, dar pe ea rădăcinile adânc înfipte în pământul din care se trage, au ținut-o pe loc.

A preluat tradiția familiei Poenariu în pictarea icoanelor, iar acum este președinta Asociației Maria Poenaru-Laz, înființată în anul 2011 din dorința Mariei Deac Poenaru de a duce mai departe 250 de ani de tradiție. Scopul asociației a fost ca să promoveze tradițiile, produsele și producătorii locali, din județ și a duce mai departe meșteșugul de icoane al Poenarilor. Așa că a căutat meșteri, a luat la pas  târgurile și satele pentru a vedea personal ce lucrează.

Am găsit-o în magazinul de artizanat din centrul comercial Alba Mall, într-un cadru care îți taie răsuflarea. Obiectele de artizanat și detaliile frumos meștesugite îți dau emoții, fiori, te fac sa te simți român cum nu te-ai simțit niciodată. Locul se vrea o promovare a valorilor, tradiției, culturii și civilizației românesti, a frumosului și dragostei pentru meșteșugurile românești. Sunt sprijiniți de Consiliulul Județean Alba și Primăria municipiului Alba Iulia. Magazinul arată ca un muzeu.

Asociația numără în prezent aproximativ 130 de membri, care lucrează manual și după tehnici străvechi produsele expuse în magazin.

”Eu sunt moață, sunt bine înrădăcinată în pământul din care mă trag. Toți frații mei, și familia la un moment dat au plecat din țară. Eu nu am putut să plec. Ceva ancestral e bine înfipt în mine. Și m-a durut că a trebuit să  mă duc dincolo de Mureș, să învăț o tradiție și să o duc mai departe. Din respect pentru doamna și pentru familia lor. Au un erou în familie. Unul dintre Poenari a fost omorât în bătaie de unguri pentru că a cedat o parte din grădină pentru construirea unei biserici și pentru că nu a  vrut să renunțe la pictat icoane. Asta a fost foarte important pentru mine, pentru că eu mă trag din neamul lui Horea. Bunicul meu a fost strănepot de-al lui Horea. Încă în noi plânge nedreptatea aia ce i s-o făcut lui Horea. Când am auzit povestea doamnei Maria, așa de frumos s-a legat…. Horea era constructor de biserici, Poenarii erau pictori de biserici. Tot oamenii bisericii. Din poveștile familiei Poenariu am aflat că ei au pictat bisericile lui Horea, și icoanele din Apuseni sunt ale Poenarilor. Cumva s-a legat ca o obligație morală pentru mine”, ne-a spus Daniela.

Ca președintă a asociației a trebuit să știe povestea fiecărui lucru. Povestea opincii, de când se ia pielea de pe vacă și până ajunge în picioare.

”Am avut posibilitatea să compar tehnica de lucru cu cea veche. Cât este de autentică, cât mai păstrează meșterii din tehnologia veche. Unde nu a mai avut cine să continue tradiția specifică zonei noastre, colaborăm cu alți meșteri, de exemplu olarii din Săsciori nu mai trăiesc, moștenitorii nu mai lucrează și colaborăm cu Horezu”.

Când a preluat tradiția familiei Poenariu în pictarea icoanelor, s-a izbit de problema uceniciei. ”Era o durere foarte mare pentru doamna Maria Deac Poenaru. Nu a putut să moară până nu și-a făcut un ucenic fidel tradițiilor familiei. Am fost ucenica dânsei doi ani. Mi-a plăcut foarte mult povestea familiei lor. M-a atras și mi-am luat angajamentul ăsta. Doamna l-a consemnat într-un testament, dar pentru mine nu mai era nevoie de acel lucru. Printre altele am învățat modelele, ce și cum ține de celelalte ateliere, pentru că în casa lor tatăl, bunicul și întreg neamul lor picta icoanele, dar făceau și ramele la icoane, iar mama și bunica, femeile coseau prapori, făceau broderia. Totul se făcea acasă. Partea de țesături a susținut financiar și material partea de icoană, pentru că din icoană nu se poate trăi. Icoanele, multe se dădeau de pomană, ca oamenii să aibă o icoană în casă. Că icoana e fereastra spre cer. Nu trebuie să fie o casă, fără o icoană”.

Ea își amintește cum, înainte de-a intra în atelier, de fiecare dată, Maria Deac Poenaru avea așa, ca un ritual. O ducea să vadă muzeul familiei și asculta povestea fiecărui obiect de acolo. ”Avea înșirate vreo 20-30 de ștergare, niciunul nu semăna cu celălalt. Așa mi-a insuflat dorința ei, prin acest ritualul. Când am fondat asociația nu era niciun interes pentru vechile meșteșuguri și tradiții. Nici meșterii nu mai lucrau. În atelierul doamnei Poenaru am simțit ceva viu, în tradiția asta moartă”.

A trebuit să învețe cum se prelucrează lemnul, care la ce e bun, pentru că Poenarii au avut în casă atelier de tâmplărie. După aceea țesăturile, bumbacul, lâna, cânepa, fiecare ce valoare au, inclusiv terapeutică. Apoi, simboluri, cusături și culori, și de ce diferă de la o zonă la alta. Multe detalii ca să înțeleagă autenticul, să poată face diferența.

Acum se luptă cu problema asigurării continuității. Se duce în sat și încearcă să convingă oamenii cât este de important să rămână tradiția acolo, în sat. ”Dacă nu în familie, macar în sat. Meșterul care face cheptarele, lucrează de la 16 ani. Acum are 82 de ani. A dat Dumnezeu și am găsit trei ucenici ca să îi ducă mai departe meșteșugul. E foarte multă muncă. Eu, de dragul lui Horea și al lui Savu Poenaru care a fost omorât de unguri, am căutat oameni”.

La rândul ei și-a făcut ucenici, care să păstreze specificul curat, autentic și să-l ducă mai departe.

Daniela Anca Marian predă icoană la Centrul de Cultură Augustin Bena. De la elevi de clasa a II-a, până la pensionari. ”Așa transmit mai departe cunoștințele mele legate de icoană. M-am îngrijit să promovez , să insuflu dragostea și nu numai. Să se înțeleagă valoarea, puterea și beneficiul lor, al icoanelor”.

În magazin găsești cusături, țesături, broderie, pielărie, opinci, șerpare, manufactură mai modernă, arme prelucrate de cugireni ca o tradițiele locului, lemn prelucrat specific de meșterii din Munții Apuseni, palării tradiționale lucrate manuale.

Și o găsești pe Daniela, care își transmite prin cuvântul ei toată istoria, durerea și frumusețea, adunate de mii de ani în poporul nostru. Regăsești în vorba ei, simplitatea și hotărârea din personalitatea lui Horea, bătaia inimii de MOȚ.

”Din lecția de viață a Poenarilor am înțeles că trebuie să fii pe picioarele tale, să fii conștient, de niște valori ancestrale pe care le moștenești, să le transmiți mai departe. Să nu fii dezamăgit când nu ești susținut nici de propria ta familie, de nimeni și de nimic. Asta este între tine și Dumnezeu. Eu am preluat un renume, pe lângă muncă și greutate, la care nu aș fi putut să ajung în toată viața mea singură, prin eforturile mele”.

În 2001, Maria Deac Poenaru a fost inclusă de Ministerul Culturii în programul „Tezaure umane vii — păstrători și transmițători ai culturii”. Acest program este o inițiativă UNESCO privind păstrarea și transmiterea patrimoniului cultural imaterial, scopul său fiind acela de a identifica și promova acele persoane care, făcând dovadă caracterului excepțional al performării, sunt capabile să transmită un anumit element de patrimoniu imaterial, contribuind astfel la asigurarea viabilității acestuia.

Neamul pictorilor iconari din Laz a dezvoltat un stil estetic aparte și o adevărată școală de pictură pe Valea Sebeșului, începând cu 1770. În lucrările de specialitate, acest curent artistic de pe Valea Sebeșului este menționat drept „Școala de la Laz”.

[nggallery id=6768]

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI