FOTO | Povestea antrenorului care și-a dedicat viața copiilor și fotbalului: Iosif Luca, 91 de ani de viață, 67 petrecuți pe teren: „Microbul îl aveam în sânge încă de mic și așa a pornit această nebunie”

Povestea antrenorului care și-a dedicat viața copiilor și fotbalului: Iosif Luca, 91 de ani de viață, 67 petrecuți pe teren: „Microbul îl aveam în sânge încă de mic și așa a pornit această nebunie”

La 91 de ani, Iosif Luca, sau „Nea Luca”, așa cum îl știe toată lumea, continuă să meargă pe terenul de fotbal din Alba Iulia cu aceeași pasiune cu care o făcea în tinerețe. Dragostea pentru copii și microbul fotbalului l-au făcut să fie cel mai longeviv antrenor din România, lucru care pe noi, albaiulienii, ne face mândri.

A avut o activitate fotbalistică incredibilă și în prezent încă antrenează juniori pe terenul de fotbal al Colegiului Militar ”Mihai Viteazul” Alba Iulia. Povestea lui este una despre dăruire, răbdare și puterea de a transforma o pasiune într-o misiune de-o viață.

– Povestiți-mi despre dumneavoastră și cum ați început să antrenați.

– Am 91 de ani și 7 luni, aproape 92, mai bine zis, 19 ani întorși. Am început să antrenez din cauza problemelor la inimă. Am fost diagnosticat cu tahicardie, iar doctorul Ignat, care era coleg cu mine la liceu, la Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan” din Alba Iulia, mi-a spus că este timpul să mă opresc. Dar microbul îl aveam deja în sânge și nu am putut să mă opresc, așa că am găsit o altă variantă, am decis să antrenez. Am luat echipa de juniori de la Unirea și de acolo a pornit nebunia aceasta.

– Cum a luat naștere „Rival”?

– Da, Rival! Aveam nepotul născut în 1982 și pentru ca el să facă mișcare, am înființat centrul de copii și juniori la Unirea. Dar am colindat printre blocuri să găsesc copii, fiindcă la vremea aceea, joaca era printre blocuri, și am găsit 80 de copii, cu ei am pornit la drum. Dar bucuria nu a durat foarte mult pentru că președintele echipei Unirea de la acea vreme mi-a zis într-o zi că mă evacuează. Asta pentru că a crezut că va rămâne cu echipamentele pe care le-am obținut din sponsorizări.

O perioadă am reușit să mă lipesc de unii sau alții, dar în 1999 am decis să o iau pe cont propriu. Și uite că de atunci duc în cârcă toată activitatea aceste echipe. Am mai ciupit câte ceva și de acasă de-a lungul timpului, mă refer la ce înseamnă financiar, pentru că asta a fost plăcerea mea, în afara serviciului. Am iubit și încă iubesc să fiu între copii.

– Care sunt cele mai frumoase și importante realizări pentru dvs.?

– Dacă ar fi să mă gândesc la una dintre cele mai frumoase și importante realizări, aș menționa cei 13 ani în care am făcut drumuri de Danemarca, la Dana Cup. A fost un campionat, pot să spun, mondial. Au participat echipe din America de Sud, America de Nord, Asia, Arabia, Rusia, Europa și nu mai vorbesc, echipe norvegiene. Au fost echipe de juniori extraordinare, dar am făcut față. În 2009 am obținut cea mai valoroasă cupă, am mers până în finală cu grupa respectivă.

În mod normal, doar câștigătorii primeau cupă, dar noi am primit trofeul pentru fair play. A fost un turneu greu, dar frumos. Participau un număr de 1200 de echipe și se juca fotbal pe 80 de terenuri. Erau întinse pe o rază de 15-20 de kilometri și aveam la dispoziție 12 autobuze care făceau rutele. Deci, da, anul 2009 a fost vârful vârfurilor pentru mine. Cu mândrie spun că am antrenat peste 1000 de copii. Acum am o grupă de copii de la 6 până la 8 ani, dar înainte aveam doar grupe de la 8 ani sau 10 ani.

– Cât de greu este să antrenați copii și care este interesul tinerilor din ziua de azi pentru fotbal?

– Generațiile noi de copii nu mai sunt atât de receptive ca înainte. Deja vin cu telefoane, sunt alte posibilități. Părinții zic că vor să ofere copiilor ceea ce ei nu au avut, dar cred că trebuie să se știe de acasă despre unele lucruri. Mă gândesc la vremurile pe care le-am prins eu, aveam 10 ani când a avut loc războiul, iar acum stau și mă uit cu uimire în jurul meu. Unii copii sunt interesați de fotbal, dar sunt prea mici, pentru că doar de pe la 8, 9 ani se trezește fotbalul în mintea lor.

De asta e mai mult o joacă. Și pregătirea o fac mai mult ca o joacă. Copiii din ziua de azi au foarte mare potențial, dar trebuie să îi descopăr mai întâi, pentru că dacă înainte părinții nu puteau să îi țină acasă pentru că doreau să meargă la fotbal, acum nu îi mai pot scoate din casă, că au telefoane și televizoare.

– Ce calități trebuie să aibă o persoană pentru a deveni antrenor?

– Pentru a antrena, trebuie în primul rând să cunoască tainele, toate măsurile. Spre exemplu, la fotbal trebuie să știe în primul rând cum se lovește mingea, cu latul, cu șiretul, cu genunchiul. Să știe despre dribling, de stopuri, întoarceri, toate acestea sunt lucruri elementare. Dacă nu stăpânești asta, nu se face fotbal.

– Sunt jucători cunoscuți azi, dintre cei pe care i-ați antrenat?

– Așa, ca și rezultate bune, am avut. Andrei Zăgrean, care a jucat la Unirea și la Poli Timișoara. Acum este în America. Călin Cristea, care a evoluat aici, după care a fost transferat la Pandurii Târgu Jiu. Mai este Ionuț Stan, care a jucat la Dinamo București. După aceea Mircea Oprea, care și el a fost pe la Poli Timișoara, la București. Acum vorbesc doar de vârfuri, care au fost cei mai buni.

– În prezent, câte ore pe săptămână petreceți pe terenul de fotbal?

– De două, trei ori pe săptămână merg, câte o oră jumătate. Acum, că vine iarna, este puțin mai greu, dar am vorbit cu directorul de la Școala Gimnazială „Ion Agârbiceanu” din Alba Iulia să ne lase pe timpul sezonului rece să folosim sala de sport a școlii. Nu se pune problema de a strica ceva, pentru că o vom folosi strict pentru alergări și tehnică individuală.

– Cum vedeți fotbalul românesc de acum raportat la cel din trecut?

– Nici nu știu cum să spun exact. Înainte nu erau atât de mulți jucători, dar aveau valoare. Nu cu tehnica asta modernă, cu călcâie, cu fente. Erau foarte muncitori, mai sârguincioși, mai preocupați de muncă.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI