FOTO| Jurnalistul de război din Alba care transmite din Ucraina: „Durerea începe de la vamă, unde femeile și copiii sunt obligați să își părăsească țara natală”

FOTO| Jurnalistul de război din Alba care transmite din Ucraina: „Durerea începe de la vamă, unde femeile și copiii sunt obligați să își părăsească țara natală”

Florin Dobrater, originar din Alba Iulia, este un jurnalist de televiziune, realizator la Televiziunea M9 din Târgu-Mureș, cu experiență în teatrele de operații, Irak 2008, și a avut trei incursiuni în Ucraina, de la începutul războiului.

– Ai fost de trei ori în această perioadă în Ucraina. Nu este prima experiență ca jurnalist pe front. Spune-ne, pe scurt, despre experiența ta profesională.

– Mi-am început cariera de jurnalist în urmă cu mai bine de 20 de ani în orașul meu natal, Alba Iulia. Primul loc de muncă a fost la lorin Tele 7abc. Apoi am lucrat la One tv, Alpha Tv. După ce am câștigat un concurs la Simfest (festival dedicat producțiilor de film TV – n.r.), am plecat la Antena 1, la București, iar de acolo la Ministerul Apărării Naționale, la departamentul de comunicare, apoi la TVR. Am urmat cursurile pentru jurnaliști de război, iar în 2008 am mers în Irak, alături de militarii români dislocați acolo pentru menținerea păci. Ulterior am ajuns la Târgu-Mureș. Aici m-am stabilit și mi-am întemeiat o familie.

– Care sunt diferențele între Irak și Ucraina?

– În Irak era cu totul altceva față de Ucraina. Acolo am stat tot timpul alături de militarii români. Eram protejat de ei. În Ucraina am fost doar eu, Răzvan (Răzvan Pop – jurnalist care l-a însoțit la primele două incursiuni în Ucraina – n.r.) și Dumnezeu. În Ucraina nu știi unde este linia frontului, alarmele sună într-una, iar pericolul pândește la tot pasul. Mă refer aici la zonele bombardate de ruși sau aflate în contact cu armata rusă.

– De ce ai mers în Ucraina? Pentru senzațional?

– Nu am căutat senzaționalul, ci adevărul. Știu că sunt mulți sceptici în ceea ce privește războiul din Ucraina. Sunt mulți oameni care nu cred că rușii au invadat, la propriu, orașe ucrainiene, dar asta au făcut. Trei ieșiri, un total de 19 zile petrecute pe tărâm ucrainean de când a început războiul. Am făcut mii de km în Ucraina, am fost în orașe bombardate, aproape rase de pe fața pământului, am fost și în zone în care rușii încă nu au ajuns. Am cunoscut oameni care și-au pierdut copii, părinți, soți sau soții, nepoți sau nepoate. Am văzut disperarea oamenilor care au fugit, din calea rușilor, cu o geantă de haine și cu copii în brațe. Am văzut și minori care au ieșit din Ucraina fără să aibă o destinație precisă.

– Primele două ieșiri în Ucraina au fost în zone neatinse de rachete sau gloanțe. În a treia, în schimb, ai văzut iadul cu ochii tăi. Cum este viața ucrainenilor în cele două zone?

– Și în aceste zone, apropiate de România, alarmele sunau într-una chiar dacă rachetele nu le-au atins, ci au zburat deasupra, spre alte ținte. Prima ieșire a fost la 1 martie, la Solotvino, aproape de punctul de trecere al frontierei de la Sighetul Marmației. Am stat doar 26 de ore. A doua ieșire a fost în 25 martie, exact la o lună de la izbucnirea războiului, în zona Cernăuți, unde am cunoscut mai mulți primari de naționalitate română.

Aici am văzut ce înseamnă solidaritatea, am văzut cât de mult sunt apreciați românii și am văzut ce înseamnă să fii primar în vreme de război. Acei oameni muncesc 24 din 24 de ore, sunt permanent căutați de la Kiev de unde li se trasează sarcini, răspund permanent la apelul cetățenilor, se îngrijesc de problema refugiaților, a asigurării alimentelor și medicamentelor. Elena Mandriș, liderul comunității din Mahala, localitate cu 99% români, îmi spunea cum, după izbucnirea războiului, barierele etnice din zonă (o zonă cu foarte multe comunități etnice – n.r.) au căzut, iar oamenii s-au dovedit a fi mai uniți ca oricând.

Aici, în aceste zone, viața continuă, oamenii merg la lucru, copiii fac școală online. E drept că vezi pe stradă civili înarmați și baricade, însă ucrainenii ne-au povestit că se așteptau oarecum la asta, țara lor fiind în conflict încă din 2014. Dincolo, în zona Kiev, unde am stat 10 zile începând din 16 aprilie, e sinistru. Localități întregi culcate la pământ. Un peisaj alb-negru, acel contrast înfiorător între bucățile albe de beton, rămase în picioare și părțile distruse, înnegrite ale clădirilor bombardate.

Durerea începe de la vamă, unde femeile și copiii sunt obligați să își părăsească țara natală și toate bunurile agonisite într-o viață pentru a scăpa de invazia barbară a rușilor.

– Ai fost în zona Kievului și ai văzut acele orașe din jur distruse. Noi vedem bucăți de filme la știri. Cum se văd atrocitățile pe teren?

– Am fost la Kiev, Bucha, Irpin, Brovari, Borodeanka și Jîtomir. Sunt imagini care nu pot fi descrise. Ai văzut și tu acele fotografii și filme care nu pot fi publicate nici în ziar și nici date la TV. Printre ruine vezi oameni descumpăniți, cu privirile goale, oameni care jelesc după cei pierduți. Printre mașinile carbonizate poți vedea încă resturi umane împrăștiate. Imaginile pe care oamenii le văd la televizor seamănă unele cu alte, sunt repetitive pentru că așa arată totul în jur.

– Poate că pentru un jurnalist de televiziune este mai ușor să ilustreze un reportaj în acele zone. Dacă, însă, ar trebui să descrii în cuvinte ce ai văzut acolo, care ar fi acestea?

– Durere.

– Ai vorbit cu mulți oameni. Ce îți spuneau? Împărtășește-ne câteva povești concrete.

– În Bucha am stat de vorbă, la un centru improvizat de încărcare a telefoanelor mobile, unde oamenii stăteau la rând la un generator care funcționa câteva ore pe zi, cu Veronica, o fată în vârstă de 18 ani. Ne-a povestit cum timp de o lună, cât rușii au ocupat localitatea,a stat ascunsă în pivnița casei, 2 săptămâni și 2 săptămâni într-un coteț de găini. A văzut cu ochii ei cum femei din vecini au fost violate sau bărbați în vârstă au fost uciși de cecenii care însoțeau armata rusă.

Acele imagini nu le va uita niciodată. Aici ne-am dus să vedem cu ochii noștri victimele acelor crime de război. La morga orașului erau o mulțime de oameni care așteptau să își recunoască, eventual, rudele. În 20 de minute cât am stat au venit trei dube pline cu morți din gropi comune. Și asta era după aproape două săptămâni de la plecarea rușilor. Atunci mi s-a făcut rău.

– Ce te-a emoționat cel mai mult?

– Singura dată când am plâns, s-a întâmplat la Borodianka. Acolo am cunoscut un bătrân, Ivan. Eram în curtea lui și filmam ruinele casei sale. Căuta prin dărâmături obiecte personale. L-am întrebat dacă are familie. Și-a pierdut soția și fiica în bombardamente. Ne-a spus că îl mai ține în viață faptul că mai are o nepoată după un fiu. La plecare ne-am amintit că aveam la noi o pâine, pe care am ales să i-o dăm lui. Gestul lui Ivan a fost să sărute pâinea. Și acum mi se face pielea de găină. Era Vinerea Mare…

– Ai petrecut Paștele acolo… Cum a fost?

– A fost foarte greu. Eram cu gândul la familie. Când eram în Irak nu aveam familie, nu aveam copii. Acum am doi copii și tot timpul mă gândeam la ei. Au fost momente, le-am filmat, când la 20 de metri de noi au trecut blindatele rusești. Rușii au mai lăsat, ici-colo, unități motorizate care au asigurat retragerea. De Paști, bisericile erau închise, ucrainenii urmărind slujbele pe internet.

Am primit și noi la hotel ouă roșii și am avut conserve. Un lucru însă m-a șocat de Paști. În Sâmbăta Mare, rușii au lovit Odesa. Noi primeam permanent de la Ministerul Apărării din Ucraina, unde eram acreditați, informări despre situația de pe front. Pe rachetele trase asupra Odesei, militarii ruși au scris cu vopsea “Hristos a Înviat!”. Și ei susțin că sunt creștini…

– Ai o fotografie în care apari cu Vitali Kliciko, primarul Kievului. Cum ai ajuns să-l cunoști?

– După primele două ieșiri, când am cunoscut mai mulți primari, inclusiv de etnie română, și am văzut ce eforturi depun aceștia 24 din 24 de ore, am și spus că nu doar Kliciko, care apărea într-una la televiziuni, este primar. Eram în Kiev și am fost anunțați că urmează o conferință de presă a acestuia. Ne-am înscris pe lista participanților și așa l-am întâlnit. Atunci l-am întâlnit și pe șeful Poștei ucrainene care coordona activitatea de distribuire a celebrelor timbre cu mesajul militarilor ucraineni de pe Insula Șerpilor către crucișătorul Moscova: “Moscova, du-te la dracu”. S-au vândut atunci un milion de timbre în două zile. Am primit și noi, cadou, de la șeful poștei, șase timbre. Le am acasă, ca amintire, parte a acestui conflict sângeros.

– Cum i-ai simțit pe ucraineni? Determinați sau blazați, învinși?

– Toți, dar toți mi-au spus că vor să învingă. Că vor să-i bată pe ruși. Și Kliciko și fata de 18 ani din Bucha, și bătrânul Ivan, cel cu pâinea, și militarii și polițiștii sau chiar jurnaliștii ucraineni. Absolut toți. Așa că eu nu m-aș mira dacă într-o zi aș auzi la știri că ucrainenii au intrat cu armata în Rusia.

– Te-ai simțit în pericol?

– Tot timpul ești în pericol acolo. Deși știam că rușii s-au retras din nordul Kievului, mai erau pâlcuri de soldați rămași. Transportoare blindate care traversau localitățile, în retragere. Alarmele sunau încontinuu. Și în Kiev, când eram pe străzi sau la hotel, și în orașele înve-cinate. Noi auzeam mai tare bateriile anti rachetă sau anti aeriene care apărau capitala. Însă ne era frică și când intram în curțile clădirilor dărâmate. Puteau fi minate. Rușii au lăsat în urmă foarte multe mine.

– Cum v-ați descurcat cu traiul zilnic? Cu mâncarea, cu somnul…

– Am stat la un hotel din Kiev. Am mâncat doar conserve. Pâine se împărțea civililor cu porția. Totul însă era exagerat de scump. Am plătit foarte mulți bani pentru șofer și translator. Gândiți-vă că dacă un jurnalist ucrainean câștigă 150 de euro pe lună, pentru o zi ca translator, aceștia pretindeau 250 de euro. Viața este grea în zone de război. Lipsurile sunt la ordinea zilei. Însă în acele momente te mulțumești și cu o conservă sau cu două ore de somn pe zi.

– Cum sunt văzuți românii în Ucraina?

– Peste tot unde spuneam că suntem din România am fost foarte bine întâmpinați. Nu exagerez dacă spun că era ca o parolă de trecere. Foarte mulți ucraineni aveau rude sau prieteni refugiați în România. Aceștia le-au povestit cât de bine au fost primiți la noi în țară, cât de mult i-au ajutat autoritățile române și sunt convins că acest lucru a contribuit la creșterea respectului și aprecierii față de noi.

– Ai cunoscut ucraineni. Mai ții legătură cu ei?

– Da. Mai ales cu cei mai tineri dintre ei care au conturi pe rețelele de socializare și pe care i-am intervievat. Ne-am scris, ținem legătura, îmi scriu din când în când ce se mai întâmplă acolo. Voi rămâne apropiat de ei pentru că i-am cunoscut în cele mai groaznice condiții pe care și le poate închipui un om.

– Ce le transmiți cititorilor noștri după experiențele din Ucraina?

– Cel mai important, să se bucure de pace și de liniște. Să se roage și pentru pacea altora.

– Mai mergi în Ucraina?

– Nu am în plan acest lucru acum. Voi merge cu siguranță după ce se termină războiul. Pentru că trebuie să se termine…

La finalul interviului, Florin Dobrater a ținut să menționeze și să mulțumească sponsorilor care au făcut posibile aceste deplasări: Astor com Târgu-Mureș, Skiptrans srl Cluj Napoca, Dan Mașca, Ventrust Târgu-Mureș, Rometal Dianis Luduș, Sev Structuri Câmpia Turzii, Hollywood Expres Târgu-Mureș, Balogh Construct Gornești, PRW Systems Câmpia Turzii (www.prw.ro) și Valirepa Câmpia Turzii. “Mulțumesc de asemenea familiei mele care (nu m-a prea înțeles), prietenilor și tuturor oamenilor care mi-au fost aproape în toate aceste deplasări”, a mai spus Dobrater.

Sursa: cuvantul-liber.ro

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI