FOTO| Familiile deportate de comuniști în Bărăgan: DRAMA prin care au trecut „dușmanii poporului”

Familiile deportate de comuniști în Bărăgan: DRAMA prin care au trecut „dușmanii poporului”

Fenomenul deportărilor a fost unul dintre cele mai mari tragedii din istoria României, de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Zeci de mii de aşa-numiţi ”duşmani ai poporului” au fost ridicaţi de acasă şi duşi în Bărăgan.

Deportările au început în 1944, primele acţiuni de acest gen vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste.

A urmat deportarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte interpinderi comerciale, precum şi a celor care i-au ajutat pe partizanii care au mai luptat timp de câţiva ani cu regimul comunist.

Ţăranii care s-au opus colectivizării din satele răsvrătite au fost şi ei la rândul lor deportaţi. După 1955, foştii deţinuţi politici eliberaţi din închisori au fost şi ei trimişi şi ei cu domicliu obligatoriu în diverse localităţi, cei mai mulţi în satele din Bărăgan deja construite ca urmare a deportării din 1951.

După debarcarea din trenurile care îi aduseseră în Bărăgan, românii deportaţi comuniste au fost obligaţi să îşi construiască propriile case, dar şi şcoală, primărie, miliţie dispensar, magazin etc. Fiecare deportat primea un document denumit ”fişă de domiciliu obligatoriu” care atesta faptul că a fost deportat la noul domiciliu.

CNSAS a publicat în urmă du doi ani peste 56.000 de fişe de domiciliu obligatoriu emise pe numele românilor care au fost strămutaţi forţat în perioada 1944 – 1959. Aceste doacumente (DO) i-au ”urmărit” pe toată perioada regimului comunist, fiind repudiaţi de către sistem.

În noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea întreprinsă în ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România. În jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni.

În acest scop au fost mobilizaţi aproximativ 10.000 de soldaţi care au pus în aplicare ordinul de deportare. Transportul efectiv a necesitat 2.656 vagoane de tren şi 6.211 autocamioane. Deportaţi au putut lua cu ei doar strictul necesar, atât cât puteau duce cu ei. Bunurile pe care le-au lăsat în urmă au fost formal răscumpărate, la un preţ modic. Au fost deportate acele persoane considerate «periculoase» pentru regimul comunist, persoane care ar fi reprezentat un factor de revoltă anticomunistă.

Conform listelor elaborate de autorităţile comuniste, deportările au vizat următoarele persoane: 19.034 chiaburi şi cârciumari, 8.447 basarabeni, 3.557 macedonieni, 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului, 1.330 cetăţeni străini, 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate, 1.054 titoişti, 731 duşmani ai regimului socialist, 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră, 367 persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă, 341 criminali deţinuţi, 257 germani, 162 foşti moşieri şi industriaşi.

Lagărele de muncă înfiinţate s-au concentrat în Câmpia Bărăganului, în zona Ialomiţei, dar şi în zona Galaţi. Cei mai norocoşi au găsit câteva bordeie sărăcăcioase sau colibe, iar cei mai mulţi au fost coborâţi din tren şi lăsaţi în câmp deschis, cu interzicerea de a se îndepărta de un anumit areal.

Începând cu anul 1952, toate persoanele apte de muncă, inclusiv copiii, au fost obligate să muncească în CAP-urile şi IAS-urile din zona Bărăgan. Plătiţi cu sume modice, controlaţi periodic şi supravegheaţi continuu, deportaţii au înfruntat cu stoicism vicisitudinile istoriei şi geografiei. Unii dintre ei au murit în câmpia Bărăganului, dar cei mai mulţi au supravieţuit. Eliberaţi în 1955, ei vor păstra toată viaţa stigmatul domiciliului obligatoriu (DO).

Fenomenul deportărilor a continuat până la începutul anilor ’60. În zona Munţilor Apuseni, satul Segagea din comuna Poşaga a fost deportat aproape în întregime pentru că locuitorii i-ar fi ajutat pe luptătorii anticomunişti care acţionau în zonă. Este vorba despre gruparea partizanilor condusă de Leon Şuşman. Acesta a fost între 1949-1950 lider al unui grup de rezistenţă în zona Măhăceni-Aiud, iar între anii 1950-1957 a fost liderul grupului de rezistenţă din zona Poşaga, împreună cu preotul Simion Roşa din Săgagea.

S-a întâmplat în 1959, într-o noapte rece de decembrie. Familii întregi au fost ridicate şi transportate în vagoane de animale până în Bărăgan, unde au fost abandonaţi în bordeie părăsite. Au trăit în acest infern mai bine de 5 ani.

La începutul anilor ’60, autorităţile comuniste au dorit să şteargă orice urmă a represiunii. O parte din satele deportării au fost şterse de pe faţa pământului. Persoanele rămase, prea bătrâne sau prea singure să îşi caute un alt loc, au fost nevoite să plece din nou. Unii au rămas totuşi pentru că nu au mai avut unde să se întoarcă. Au trăit şi au murit în ”ciulinii Bărăganului”.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI