FOTO: După 19 ani petrecuţi într-un orfelinat, Mircea Nicolae Ordean este astăzi o persoană pe propriile picioare *”Îmi place să ajut oamenii, pentru că şi eu, la rândul meu, am fost ajutat!”

„Dacă destinul nu depinde de tine… de tine depinde ce faci cu ceea ce îți dă destinul”. Aşa sună un citat faimos al maestrului Octavian Paler. Când Mircea mi-a spus care este motto-ul după care se ghidează în viață, mă întrebam: „oare Octavian Paler îl cunoaşte pe Mircea? Oare Octavian Paler a scris acest citat cu dedicaţie pentru el?”. Cu adevărat acest motto îl reprezintă pe Mircea Nicolae Ordean. Viaţa i-a dat nenumărate palme, dar el a întors ambii obraji, le-a primit, a luat totul în piept şi în cele din urmă şi-a realizat visul. La 4 anişori a fost părăsit de mama sa într-o casă de copii din Alba Iulia. Mircea a fost educat, bine crescut, a primit mai mult decât „7 ani de acasă” şi s-a întărit pentru lupta cu destinul la Steaua Speranţei. Totul i-a ieşit, nimic din ceea ce şi-a propus nu a rămas nerealizat, iar astăzi Mircea este un kinetoterapeut profesionist, căruia îi place să lucreze cu oamenii, să îi ajute, le fel cum la rândul său a primit ajutor de la foarte multe persoane.

Se descrie ca fiind puternic, însă după ce am ajuns să îl cunosc l-aş contrazice. I-aş zice că este luptător, nu doar puternic. Pe lângă putere are şi atuul de a şti să lupte, să se zbată şi în cele din urmă să reuşească. Nu îi poartă pică mamei sale care l-a părăsit, şi cu multă sinceritate ne spune că „o iubesc”. Joacă fotbal, iese cu prietenii şi lucrează în cadrul Asociaţiei SM Speromax Alba. Se transpune în pielea pacienţilor săi şi se bucură până la lacrimi atunci când vede rezultatele. Îşi doreşte foarte mult să ajungă profesor universitar, să dea mai departe ce a învăţat. Însă pentru felul în care şi-a construit viaţa până în prezent, cred că merită Titlul de „Doctor Honoris Causa” şi fără nicio problemă ar putea fi prezentat ca exemplu în sistemul instituţionalizat. Acum, la 24 de ani, trăieşte din visurile sale devenite realitate, este pe propriile picioare, iar zborul său în viaţă pare unul lin şi încrezător, fără turbulenţe şi alte neplăceri. Vă invit să descoperiţi povestea lui Mircea Nicolae Ordean, fotbalist, kinetoterapeut şi viitor profesor universitar (aşa cum îi place să se prezinte), să aflaţi cum este să trăieşti într-o casă de copii şi care este preţul fericirii după ce te lupţi cu destinul, destin pe care nu l-ai primit, ci l-ai făurit cu propria putere.     

– Mircea, ce părere ai despre viaţa ta, după 24 de ani? Cum te-ai descrie? Ştiu că provii din sistemul instituţionalizat şi practic ai spart barierele, putem să spunem că te-ai realizat!

– Ar fi frumos şi bine să încep cu primii ani din viaţă. Până la vârsta de 4 ani am fost alături de mama mea, dar din anumite motive… am fost dat la un cămin de copii, unde am locuit până la vârsta de 23 de ani, până anul trecut, în august. Este vorba de Căminul „Steaua Speranţei”, locul în care eu am fost  educat  foarte bine datorită acelor persoane, care au contribuit semnificativ la dezvoltarea şi creşterea mea, în primul rând cei de acolo, de la cămin, şefii care au înfiinţat acest centru de plasament, iar mai apoi personalul căminului, care avea prioritatea de a ne educa pe fiecare în parte. Tot ce pot să spun e că acolo am trăit o copilărie fericită şi cred că un copil se bucură de asemenea momente atunci când are numeroşi prieteni în preajmă cu care să se joace şi să îşi petreacă timpul. Pe măsură ce am crescut au venit lângă mine alte persoane din afara căminului, care au contribuit la creşterea mea. Aş vrea să le mulţumesc tuturor, fiecăruia în parte, şi celor de la Steaua Speranţei, şi celorlalte persoane din preajma mea şi pot să spun că datorită lor am ajuns acum unde sunt. Am reuşit să termin un liceu de prestigiu, Colegiul Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan” din Alba Iulia, iar după finalizarea acestor studii am ajuns la Cluj, la Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport – secţia kinetoterapie, iar momentan urmez cursurile unui masterat de profil în cadrul aceleiaşi instituţii de învăţământ. În vară o să termin şi această etapă, a masterului, şi o să mă pregătesc pentru admiterea la doctorat, pentru că visul meu este să ajung profesor universitar.

– Putem să spunem că Mircea Ordean este un kinetoterapeut activ cu o oarecare experienţă în spate. Ştiu că acum faci parte din echipa Asociaţiei SM Speromax Alba şi te ocupi de pacienţii cu scleroză multiplă. Cum este să lucrezi cu astfel de persoane?

– Îmi place tare mult ceea ce fac şi sunt foarte încântat de meseria pe care am ales-o. Pot să spun că am ales acest drum şi datorită vieţii active pe care am avut-o. Eu am jucat fotbal foarte mulţi ani, am fost junior al Unirii Alba Iulia, însă din nefericire am suferit o accidentare destul de gravă la genunchi şi o operaţie de ligamentoplastie, şi am fost nevoit să renunţ. După acest incident m-am axat foarte mult pe studii şi am ales această meserie din dorinţa de a ajuta oamenii, pentru că la rândul meu şi eu am fost ajutat şi am o satisfacţie enormă atunci când primesc feed-back pozitiv din partea pacienţilor cu care lucrez, din partea aparţinătorilor acestora. Eu mi-am început meseria prin voluntariat la clinici în Cluj-Napoca şi Alba Iulia, iar după finalizarea facultăţii m-am angajat la o clinică specializată din municipiul nostru, unde am trăit o experienţă extraordinară şi am învăţat foarte multe lucruri. Îmi place hidroterapia, recuperarea în apă şi sunt de părere că rezultatele acestei terapii sunt pe măsura aşteptărilor, apa reprezentând un element esenţial al vieţii, indiferent cum l-ai privi. Acum fac parte din Asociaţia SM Speromax Alba, iar treaba mea constă în a ajunge la fiecare pacient acasă, să fac o fişă de evaluare pentru a vedea gradul de dependenţă şi totodată de independenţă al beneficiarului. Boala aceasta are mai multe feţe, sunt persoane care sunt foarte afectate şi persoane mai puţin afectate, iar eu merg la fiecare acasă şi pe baza fişei de evaluare pregătesc un program de exerciţii. Mă bucur că pot să lucrez cu astfel de persoane şi că pot să îi ajut, şi cred că sentimentul este reciproc. Să ştii că am primit multe feed-back-uri pozitive din partea pacienţilor şi asta mă satisface în totalitate.

– Ai o meserie în care tot timpul trebuie să fii cu zâmbetul pe buze pentru a deveni suport moral pacientului, dar sunt sigur că în sufletul tău au loc diverse războaie, luând în calcul că vezi suferinţa unui om. Cum este pentru tine acest lucru?

– Trebuie să fii tare în meseria asta! Eu încerc acest lucru, dar recunosc că de foarte multe ori nu îmi iese, însă mă mobilizez şi încerc să nu mă exteriorizez, astfel încât pacientul să nu vadă  că sunt slab din punct de vedere emoţional. Aşa sunt eu, aşa m-am modelat, dar de fiecare dată îmi încurajez pacienţii, le explic rolul kinetoterapiei şi evident că dacă îţi faci bine treaba, rezultatele apar.

– Este cunoscut faptul că în România majoritatea persoanelor care provin din sistemul instituţionalizat o iau pe căi greşite. În cazul tău, nu numai că nu te-ai abătut de la firul vieţii, ci ai avut și visuri, ţeluri pe care ți le-ai îndeplinit, ţi-ai văzut de drumul tău şi ai ajuns să fii pe propriile picioare. Cum ne explici acest lucru?

– Sunt foarte mândru şi bucuros că pe lângă mine mai sunt şi alte persoane provenite din casele de copii, care au reuşit în viaţă. Cei de la Steaua Speranţei fac o treabă foarte bună şi nici nu vreau să mă gândesc ce aş fi fost dacă nu erau ei şi celelalte persoane din exterior, care şi-au pus amprenta asupra mea şi cărora o să le fiu recunoscător toată viaţa, pentru că datorită lor am ajuns să fiu respectat. Cu ajutorul lor am ieşit din sistem, sunt pe picioarele mele, am un salariu bun, am o locuinţă ANL şi sunt fericit că am ajuns să mă întreţin singur. Este puţin ciudat pentru mine să locuiesc singur după ce am stat aproape 20 de ani cu 30-40 de copii şi de multe ori mi se face dor de gălăgia de la casa de copii. Îţi spun sincer că de 3-4 ori pe săptămână merg la centru, stau cu copiii, ma joc cu ei, pentru că acolo mă simt ca ACASĂ. Sunt sigur că ei se mândresc cu mine şi sunt încrezător că nu o să îi dezamăgesc. Cu multă credinţă am reuşit în viaţă, iar pe viitor îmi doresc să îmi clădesc o familie, să fiu profesor şi să fiu fericit, pentru că asta este cel mai important. Dacă nu găseşti fericirea, nu poţi să trăieşti.

– Eu îţi cunosc povestea, dar vreau să o afle şi cititorii noştri. Povesteşte-ne, te rog, cum este relaţia cu mama ta?

– Niciodată nu i-am purtat pică mamei mele pentru ceea ce s-a întâmplat în trecut. Dimpotrivă, îi sunt recunoscător că nu m-a uitat în totalitate. Sunt foarte mulţi copii la Steaua Speranţei care nu mai au părinţi. Din ce îmi aduc aminte, mama, după ce m-a lăsat la cămin, după vreo 3-4 ani m-a căutat şi de atunci până în prezent, noi ţinem legătura foarte strâns şi pot să spun că îmi iubesc mama, chiar dacă s-a întâmplat să mă abandoneze. Nu o să îi reproşez acest lucru niciodată! Mama locuiește în apropiere de Alba Iulia, are doi copii, o fată de 14 ani şi un băieţel de 2 ani, pe care eu îi consider fraţii mei şi cu care păstrez o strânsă legătură.

– Cum este ca după 19 ani petrecuţi într-o casă de copii să primeşti sfaturi de la mama ta?

– Să știi că niciodată nu m-am ferit de vorbele ei şi nici nu i-am reproşat că îmi dă sfaturi. Dimpotrivă, când aveam diferite probleme apelam la ea şi o întrebam: „Mamă, cum ar trebui să procedez în acest caz?”. Eu am încercat să nu mă apropii prea tare de ea,  poate şi pentru faptul că am crescut într-un orfelinat. Pe tata l-am văzut prima dată la 14 ani, însă el nu a dorit să păstrăm legătura. Dar mama mi-a fost aproape în momente importante din viaţă, la majoratul meu, la festivitatea de absolvire a facultăţii şi pot să spun că s-a revanşat pentru că a lipsit din copilăria mea.

– Hai să depășim acest moment sensibil şi să aflăm ce face Mircea în timpul liber?

– În timpul liber fac ceea ce îmi place cel mai mult: să joc fotbal! Am jucat mulţi ani fotbal, la Unirea Alba Iulia, iar după doi ani de la operaţie, perioadă în care am luat o pauză, forţată ce-i drept, m-am întors la marea mea pasiune. Momentan fac parte din lotul echipei Industria Galda de Jos, merg la antrenamente aproape zilnic. Seara, de cele mai multe ori ies cu prietenii. Chiar dacă am crescut în sistemul acesta, de abandon, am reuşit să îmi fac foarte mulţi prieteni în exterior. Le mulţu­mesc acestora că nu m-au marginalizat, m-au primit cu braţele deschise oricând şi oriunde şi cred că mă apreciază pentru ceea ce sunt. Îmi place, aşa cum am spus, să petrec mult timp alături de prietenii mei, să mergem la fotbal, să vorbim despre fotbal, să ieşim în oraş. Pentru mine aceste momente reprezintă o mare fericire. Şi prietenii mei m-au ajutat, iar de fiecare dată când am ocazia le întorc serviciul, pentru că eu ştiu ce înseamnă să fii ajutat.

– Dacă ar fi să te descrii în 3 cuvinte, care ar fi acestea?

– Pfuuu… Încrezător, carismatic şi… eu vreau să cred că sunt puternic, deşi unele situaţii mă contrazic. Dar cred că sunt puternic pentru că am depăşit orice obstacol apărut în viaţa mea şi mi-am realizat toate visurile.

– Cum te vezi peste 20 de ani?

– Aşa cum ţi-am zis, sunt foarte încrezător şi când îmi doresc ceva cu adevărat, mi se îndeplineşte. Chiar aş putea să spun că până în prezent nu am trăit nicio nereuşită. Peste 20 de ani mă văd profesor universitar, fericit, cu o familie cu doi copii, o fată şi un băiat, iar pentru mine asta ar fi suficient.

– Îţi mulţumesc pentru acest interviu şi îţi doresc multă sănătate şi reușite în viața de zi cu zi.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI