Ego Fashion

Luni dimineața, Cluj, întâlnire întâmplătoare cu Mihaela, o bună prietenă, care era în drum spre clinica unde urma să doneze sânge. Surprinsă, am întrebat-o de ce, ca să aflu că auzise de un copil bolnav, despre care nu știa decât că are nevoie urgent de o transfuzie. Din partea ei un gest cât se poate de normal,  dar care, tocmai prin firescul lui, m-a umplut imediat de o jenă teribilă. Mi-am dat seama că văzusem și eu serie de astfel de apeluri, de fapt strigăte disperate de ajutor. Dar, dincolo de prima senzație de disconfort și de neplăcerea cauzată de contactul brutal cu drama altuia, nu m-am gândit în mod serios că aș chiar putea face ceva, când poate era atât de simplu.

Vineri spre seara, la asfințit, București, centrul istoric, zarva teraselor deja populate de localnicii și străinii care se bucurau de ultimele zile calde cu parfum de toamnă târzie, luminile aprinse deja în localuri, efervescența debutului de weekend, când tot orașul se pregătește de răsfăț. Cu mai mulți prieteni, după zile lungi, intense de muncă și întâlniri epuizante, ne plimbam pe Lipscani, când agale, când jucăuș, mâncând cu poftă și fără griji dintr-o cutie de delicatese dulci de București. Erau o variantă reușită a celebrelor macarons franțuzești, niște rotocoale cât nucile, colorate, dintr-un aluat cu textură de pricomigdală și cremă cu felurite arome fine,  un soi de Dolce & Gabbana a prăjiturilor, ce mai, o mare fiță. Fiind așa de speciale, de rare și de prețioase, am cumpărat doar câteva și le savuram încercând să prelungim plăcerea gustului, când un gavroche smolit, pe la 7-8 ani, trecând pe lângă noi, și-a ridicat ochii mari și negri de cărbune și ni s-a adresat pe un ton rugător și imperativ în același timp: „Dă-mi și mie! Îmi dai?”. Ca primă reacție, m-am simțit agresată de îndrăzneala micului cerșetor –  „Pardon?!  Din prăjiturile astea, din trufandalele astea?!”,  îmi trecuse prin minte, de parcă voia să-mi ia ambrozia. Apoi, în urma unui auto-control de mult programat, am activat armura contra cerșetoriei și mă pregăteam să îl ignor dezinvolt. Imediat am realizat însă că urma să refuz un copil care se uita înghițind în sec, cu o inocență dezarmantă și privirea aceea inconfundabilă a fetiței cu chibrituri, la…. o prăjitură!  Din nou, aceeași jenă m-a cuprins.

Mai târziu, m-am întâlnit, spre marea mea bucurie, cu una dintre cele mai vechi și bune prietene, care locuiește în Capitală de ani buni. O femeie superbă, aproape neverosimil de caldă, de deschisă, de bună, de fapt, și, în plus, un medic excepțional. Cu vreo două săptămâni înainte avusese un examen foarte important și, ultima dată când am vorbit, aștepta, cu tensiunea inerentă perfecționismului ei incurabil, rezultatele, care urmau să vină în câteva zile. Ne-am văzut și după ore de povești, în care i-am expus pe nerăsuflate toate noutățile, planurile și visele mele, a strecurat în conversație, pe un ton natural și cu o bucurie neostentativă, o replică: „Și eu am trecut examenul cu bine…”. Abia atunci am realizat, jenată din nou peste poate, că, absorbită de propriile preocupări, uitasem complet de un subiect care era central pentru ea și, în consecință, ar fi trebuit să fie la fel și pentru un prieten adevărat.

Mi-am dat seama, și asta m-a speriat cumplit, că am ajuns să mă gândesc  mult mai puțin la ceilalți decât la mine, indiferent că ei sunt cerșetori, conduși sau nu de mâna invizibilă a mafiei de profil, străini disperați, cu drame cât se poate de reale și de serioase, sau prieteni apropiați. E probabil o combinație între tendința naturală de centrare pe sine și pierderea (sau diminuarea) speranței și a încrederii că, dacă te mai scapi din vedere uneori și nu te mai gândești numai la tine, preocupându-te de ceilalți, lăsându-te la rându-ți în grija lor, îți poate fi bine.  Am pierdut de fapt speranța în puterea mântuitore a lui „dar din dar se face rai!”. Deși, în realitate, când te interesează celălalt și  îi faci un dar sau un bine, te salvezi de fiecare dată, te hrănești din bucuria pe care o produci,  iar când te lași în mâna lui, de multe ori o astfel de dovadă de încredere activează în el energii nebănuite, responsabilitatea, dorința și puterea de a te proteja, de a te îngriji. Devii astfel mai fericit decât îți poți imagina, mai presus de toate prin însăși comuniunea cu celălalt, care alungă însingurarea la care este condamnat orice egoist.

 Ioana Romana Laurențiu

partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI