Educatorul şi principiile

   „Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul. Înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am înţeles că şi unul şi altul au aceaşi soartă”. (Ecleziastul)
Mi-am pus adesea problema relaţiei educatorului cu sistemul şi cu valorile sau aşa-zisele valori pe care acesta  le generează. Dar am constatat că problemele nu-şi găsesc rezolvarea decât în context, iar acest context nu e unul decât politic şi economic. Dacă ne raportăm la acesta, vom constata că pregătirea, competenţa, cultura nu beneficiază de avantaje care pot fi materializate în practici viabile ci, din contră, în practici amalgamate care transformă totul în supunere şi lipsă de atitudine. Valoarea, dacă nu se materializează şi-n atitudine, prin puncte de vedere pertinente care transced, nu creează personalităţi, ci mai degrabă atitudini umile care înfrâng orice urmă de idee sau de independenţă. Prelucrând supunerea ca atitudine de adaptare în faţa vieţii, educatorii se refugiază în bucuriile clasei, fără a urmări şi bucuriile devenirii societăţii sau al reformării acesteia. Pentru majoritatea, supunerea se contrabalansează prin atitudini autoritare în faţa elevilor. E un mod de a se reconcilia cu ei înşişi într-un context în care ar fi preferabil să se concilieze cu societatea în ansamblul ei şi mai ales cu sistemul de învăţământ, prin reformare şi demnitate. Laşitatea este cea care are acum câştig de cauză. Sunt umili în faţa directorului, în faţa inspectorului, în faţa primarului, în general în faţa oricui. Umilinţa le asigură un anumit grad de confort, le conferă superioritate faţă de cei ce se manifestă prin  atitudine, pentru că ei sunt în cărţi, iar cărţile lor au întotodeauna un as pe care ştiu că trebuie să se bazeze. De ce în acest context se renunţă la acţiunea  ideilor, la afirmarea lor cu vigoare, la solidarizarea lor? Mi-am pus adesea această întrebare şi singurul răspuns plauzibil a fost acela că nu există convingeri puternice sau, dacă există convingeri, nu sunt suficient de puternici pentru a-şi susţine ideile şi a şi le promova. Dar nu numai că nu există convingeri, nu există nici puterea sacrificiului pentru un interes general. Ziua de mâine este mai importantă decât perspectiva, buzunarul aproape gol este mai interesant decât buzunarul gol, ideile cu aplicabilitate în timp sunt mai puţin interesante decât prezentul care-ţi conferă perspectivă, menţinându-te în jocurile umile ale puterii.
Am analizat mulţi reformatori. Şi am constatat că majoritatea acestora n-au fost capabili să se reformeze pe ei înşişi. Şi oare de ce? Poate că multora le-a lipsit cultura, multora le-a lipsit interesul pentru noi, cei mulţi, sau pentru viitor. Majoritatea au făcut din învăţământ o rampă de lansare a inculturii. Mulţi au dovedit că nu au nimic în comun cu sistemul. Şi totuşi sistemul i-a acceptat. Acceptându-i, le-a oferit şansa să-şi materializeze propria incultură pedagogică în valoare. Iar cei ce înţelegeau acest lucru vorbeau pe la colţuri şi de foarte puţine ori în direct. Îşi recunoşteau astfel propria lor valoare, dar nu doreau să schimbe nimic. Erau asemeni inculţilor reformatori părtaşi la aceeaşi cauză. Erau părtaşi, dar nu şi vinovaţi. Să fie oare adevărat? Poate din punctul lor de vedere. Dar din al nostru, în nici un caz. Învăţământul este un act de cultură şi inteligenţă. Dacă cei care deţin cultura şi sunt oameni inteligenţi se lasă manevraţi de impostori, de semidocţi, cui aparţine vina? Ambilor. Primii vor, da’ nu pot, iar cei ce pot tac şi-şi ascultă simfonia propriilor gânduri. Complicitate sau ce? Iar cei mulţi care trăiesc şi gândesc învăţământul românesc stau şi-şi plâng de milă. Am citit de curând un gând profund al scriitorului H.D. Lawrence: „Niciodată nu am văzut o creatură sălbatică să-şi plângă de milă. O pasăre mică poate să cadă de pe o creangă, moartă de frig – îngheţată, fără ca vreodată să-şi fi plâns de milă”. Dar noi ce facem? Ne plângem întotdeauna de milă fără a încerca să schimbăm cu virulenţă, dacă este cazul, ceea ce ne doare şi ne subrezeşte sistemul. Spre deosebire de creaturile sălbatice care-şi asumă destinul cu stoicism, noi, fiinţe raţionale, ne blestemăm destinul. Suntem cumva deasupra iraţionalului? Eu, personal, mă îndoiesc. Raţionalul are demnitate, acţiunea are demnitate, faptele nobile au demnitate, dar laşitatea nu are nici cea mai mică urmă de demnitate. „Şi am zis în inima mea: Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept? Şi am zis în inima mea: Şi aceasta este o deşertăciune” (Ecleziastul). Să fie oare acesta destinul umil al finalităţii noastre de educatori? Dacă prin absurd Pestalozzi, Comenius sau alţi reformatori ai sistemului de învăţământ european ar poposi printre noi, şi-ar pune fireasca întrebare: dacă există dascăli, unde sunt ideile, dar mai ales atitudinile?”. Mi-am pus şi eu adesea această întrebare. Poate răspunsul e undeva printre gândurile intime ale menirii nostre. Abia aştept momentul coalizării lor.
Dar când şi de cine? Ar putea fi aceasta o retorică a deşertăciunii? Sau cine ştie? Care este limita şi până unde o putem accepta? Ce este lumină şi ce este întuneric în sistem şi-n gândurile noastre de educatori?
N-am scris aceste rânduri dintr-un sentiment de superioritate, ci dintr-unul de pură demnitate. Tatăl meu avea un vers drag lui: „Pe cărările vieţii, ideile prind contur de prea puţine ori în pragurile tinereţii”.

Profesor Vasile GROZAV

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI