După peste 100 de ani de funcţionare, stadionul „Metalul” a devenit o „pată” ruşinoasă pe faţa Aiudului

După peste 100 de ani de funcţionare, stadionul „Metalul” a devenit o „pată” ruşinoasă pe faţa Aiudului

Ziua de 28 iulie 2016 trebuie încadrată cu negru în calendarul istoric al Stadionului „Metalul” Aiud. Zi tristă în care a trecut în nefiinţă şi nefolosinţă cocheta tribună din lemn cu 250 de locuri, acoperită cu ţigle şi având în zona centrală o amenajare sub formă de mini­scenă folosită de formaţia muzicală care cânta şi încânta spectatorii, înainte şi-n pauza meciului.

Au trecut peste o sută de ani, mai precis o sută patru, de la înfiinţarea terenului sportiv al comunităţii aiudene. De atunci, din 28 iulie 1912, Clubul Atletic Aiud, ulterior Asociaţia Sportivă Aiud (ASA) a folosit arena sportivă ca proprietate publică cetăţenească (nu privată!). Terenul a fost oferit în mod oficial şi gratuit, în scopul exclusiv sportiv şi cultural, de către Colegiul „Bethlen Gabor”.
În 1919 terenul a fost reamenajat cu contribuţia susţinută a aiudenilor, realizându-se împrejmuirea cu gard din sârmă, încadrând gazonul din iarbă la parametri oficiali, dotându-l logistic cu strictul necesar.
În anii următori se termină construcţia tribunei din material lemnos, arhiplină de spectatori la fiecare manifestare de gen. Aici s-a jucat fotbal, handbal în 11 (cel în 7 nefiind validat), volei masculin şi feminin, şi s-au practicat şi alte activităţi sportive. Pe acest teren sportiv
s-au prezentat programe artistice de înaltă ţinută, protagonişti fiind exponenţi de marcă din România. Promoţiile de elevi ai şcolilor aiudene îşi încheiau anii de şcoală cu câte un spectacol grandios, în costume viu colorate, asortându-se cromatic cu verdele viu al gazonului. Concursul de alergări pe pârtiile adiacente gazonului. Gropi cu nisip, pentru alte probe sportive.
Nu sunt opinii nostalgice ale acelor vremuri, ci o realitate documentată, spre aducerea la cunoştinţa acelora de astăzi, unii dintre ei fiind chiar străini de cauză.

În perioada dezvoltării economice nemaiîntâlnite din istoria oraşului, stadionul a fost preluat în administrare publică (nu privată!) sub denumirea „Metalul” de către Întreprinderea Metalurgică. A urmat o lungă perioadă de avânt şi emulaţie sportivă. S-a ridicat tribuna din beton cu 4000 de locuri pe gradene, plus alte câteva sute de pe lângă gard. S-au înfiinţat secţii sportive, precum boxul, judo, karate, lupte libere. Fotbalul a atins cote de performanţă nemaiîntâlnite. Tribunele se umpleau cu spectatori din Aiud precum şi cu mulți alţii venind din oraşele învecinate.
După anii 1990, în care IMA a intrat în degringolada economico-socială postdecembristă, prin nu ştiu ce procedură, susceptibilă de atenţia DNA, stadionul „Metalul” s-a vândut de către primăria municipiului unui proprietar privat. Evident, nu primăria avea drept de vânzare a unui obiectiv care niciodată nu i-a aparţinut în proprietate, ci doar ca administrare pe timp nelimitat, aşa cum l-a avut cu acel statut şi IMA.
Din motive doar de el ştiute, cumpărătorul a abandonat proprietatea întreţinerii stadionului, lăsându-l pradă prăduitorilor. În consecinţă, astăzi, în zona stadionului, fostă emblemă edilitar-turistică, imaginea este total ruşi­noasă, aflată adiacent celei mai frumoase străzi. Gardurile împrejmuitoare devalizate prin furturi repetate pe timp de noapte, tribuna din lemn nu mai există. Is-a pus gând rău şi tribunei din beton, numai că demolarea ei ar fi mai dificilă decât edificarea.

Între timp, conducerea oraşului este imperturbabilă, pasivă la urâţirea oraşului. Mulţimea de călători care trec din gară către penitenciar sau centru, dar chiar şi localnicii, aflaţi în faţa acestui tablou ruşinos al oraşului, atât de frumos altădată, cugetă cu spirit critic, mai mult sau mai puţin academic, dând vina invariabil pe gospodarii urbei.

Ce-i de făcut? Un pas înainte, doi înapoi? Până unde? Până când?

Cu titlu de comparaţie, Stadionul Industria Sârmei Câmpia Turzii, având o vechime similară cu cel al Aiudului, inclusiv o tribună din lemn identică cu cea pe care, iată, a avut-o Aiudul, beneficiază de titlul „Monument istoric sportiv”, performanţă obţinută prin priceperea şi patriotismul provincial al conducătorilor municipalităţii. Eu am vorbit personal cu autorii acestei realizări, care s-au oferit cu toată bunăvoinţa să ajute Aiudul în această speţă. Bineînţeles, dar mai degrabă rău-înţeles, primăria din Aiud, prin exponenţii ei de vârf, s-a manifestat opacă, neinteresând-o subiectul.
Până la urmă „rezolvarea” a survenit (cu a cui aprobare?) prin demolarea integrală a tribunei din lemn, invocându-se de către demolator două argumente: pericolul accidentelor posibile (vezi povestea drobului de sare) şi mai ales statutul de „proprietate privată”.
Întrebarea „Cum s-a ajuns la acest statut?” n-ar trebui să fie doar una retorică.

P.S. Tribuna din lemn s-ar putea uşor reproiecta exact după modelul originar. Gardul împrejmuitor s-ar putea reface pe aceeaşi fundaţie din beton existentă încă. Porţile de acces, de asemenea. Ce mai lipseşte? Voinţa manifestă a aiudenilor şi responsabilitatea diriguitorilor.
Dragi aiudeni, avem o mare răspundere faţă de urmaşii noştri care ne vor întreba: „Unde aţi fost? Ce-aţi făcut la vremea voastră? Cum de aţi putut lăsa pe mâna ticăloşilor o astfel de operă pe care chiar voi aţi creat-o? A fost făcută numai pentru voi? La noi, cei din actualul prezent şi din viitor, nu v-aţi gândit? Egoiştilor! Nepăsătorilor!”.

Oliviu SOCACIU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI