Demnitatea românească-412 ani de la intrarea triumfală a marelui voievod Mihai Viteazul în Alba Iulia

    „Mihai Viteazul este principiul de funcţionare a poporului român”, nota marele scriitor şi patriot, academicianul Marin Sorescu, şi el un autentic oltean ca şi marele voievod ce s-a ridicat din scaunul de Ban al Olteniei. Într-adevăr, Mihai Viteazul, care la 1  noiembrie 1599, deci acum 412 ani, intra triumfal în Alba Iulia, unde va stabili reşedinţa celor trei ţări române unite sub sceptrul său, este nu numai simbolul unităţii naţionale, cel care a creat, în vatra Daciei străbune, un prim stat românesc ce va întruchipa trei veacuri mai târziu, România Mare de la 1 Decembrie 1918 ci şi expresia cea mai înaltă a demnităţii noastre naţionale, a românismului integral. Ţinta vieţii sale a fost, pe de o parte, să elibereze ţara de robia otomană, iar pe de altă parte unirea celor trei ţări române. Când s-a urcat pe tron, Ţara Românească era în colaps economic. Creşterea haraciului către Poarta otomană ajunse la o tonă de aur, 20.000 de oi, 2.000 de cai, 10.000 măsuri de grâu, 10.000 măsuri de orz, miere, unt şi multe altele plus datoriile preliminare ale domnitorilor autonomi care au fost maziliţi pentru că nu au plătit tributul impus. De aceea, primul lui gând a fost să scape ţara de aducerea pe tronul ei a unor domnitori numiţi de sultanul de la Istanbul după mărimea pungii, cu care,  în paranteză fie spus, el însuşi o obţinuse. Iată de ce, când a intrat în Liga Sfântă, alianţa antiotomană iniţiată de Papa Clement al VIII-lea (1592 – 1605), Mihai Viteazul, bărbat ambiţios, dorind prestigiu şi putere, a încheiat un tratat cu împăratul Rudolph al II-lea de la Viena, parafat la 6 mai 1598, la Mănăstirea Dealu, prin care se recunoştea caracterul ereditar, dinastic, al domniei sale, faptul că el şi urmaşii lui, până la dispariţia neamului său vor domni peste Ţara Românească.
Acelaşi tratat ce prevedea dinastie ereditară l-a încheiat şi cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory. Mihai Viteazul dorea astfel să pună capăt odată pentru totdeauna practicilor imperiilor vremii, în speţă otoman, de a numi şi stabili domnitorii ţărilor române potrivit cu interesele lor dar mai ales cu dimensiunea tributului, a şpăgii şi a pungii cu bani. Când a ajuns însă să edifice un stat românesc puternic, prin unirea celor trei ţări desprinse din vechea Dacie, acelaşi împărat va ţese intrigile ce vor duce (cu sprijinul nobilimii maghiare ce-l ura pe „valah” şi ordinea impusă de el) la asasinarea mişelească  a marelui voievod, ca nu cumva să apară pe harta Europei un nou centru de putere, capabil să se opună dorinţelor habsburgilor de a stăpâni Transilvania. Nici imperiile otoman şi ţarist nu au văzut cu ochi buni ctitoria statală a lui Mihai Viteazul din moment ce ţările române erau veşnicul obiect la târgurile şi împărţeala dintre ele. Dacă ar fi reuşit în tentativa sa de a crea un stat unitar şi de a institui dinastia ereditară, mai mult ca sigur că România de azi ar fi avut alt drum în istorie şi nu ar mai fi fost la cheremul fanarioţilor ce ne-au stâlcit tradiţiile, obiceiurile şi mai ales ne-au băgat corupţia în sânge. Oricum, Mihai Viteazul, prin faptele sale a pus, aici, la Alba Iulia bazele unităţii noastre statale şi ale unei orientări naţionale ce va însufleţi generaţiile viitoare în bătăliile pentru Unirea Principatelor şi pentru făurirea României Mari.
Cu timpul, aşa cum scria Nicolae Iorga, „niciun român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de o curată şi desăvârşită poezie tragică”. În acelaşi timp, prin intrarea sa în Liga Creştină, alături de împăratul habsburgic şi principele Transilvaniei, el a probat vocaţia europeană a poporului său şi s-a înscris ferm în efortul general de apărare a valorilor consacrate ale bătrânului continent.
Acum, când îl evocăm pe Mihai Viteazul şi intrarea sa istorică în Alba Iulia, constatăm cu regret că Ţara Românească este tot la cheremul străinilor asupritori, al habsburgilor imperiali, austriecii de astăzi. De data aceasta nu al armatelor din Cetatea Alba Iulia, ctitorită de Carol al VI-lea şi rectitorită în prezent ca simbol al vechilor şi noilor stăpâni care au inventat globalizarea şi o uniune de state în care hotărăsc tot cei care ne-au mai stăpânit şi jefuit odată. Adică tot imperialii de la Viena care ne-au „privatizat” Petromul şi resursa energică a ţării, ne-au acaparat băncile cele mai mari şi mai performante şi ne-au ciuruit pădurile de nu se mai vede copac pe mii şi mii de hectare. În toate aceste „privatizări”, în fapt rapturi şi jafuri criminale împotriva poporului nostru, demnitatea naţională  a lipsit de la apel. Nu am mai avut niciun Mihai Viteazul care să ridice sabia spre cerul dreptăţii şi să apere mult trâmbiţatul interes naţional, pământul românesc sfânt, bogăţiile sale şi neamul nostru. Poate că totuşi, un alt oltean, dacă nu ar fi fost asasinat tot de un general de tip Basta, într-o zi de Crăciun, ar fi putut face ca europenizarea societăţii româneşti să nu se facă în genunchi, ci aşa cum ne-au învăţat marele şi viteazul voievod Mihai, Horea, Cloşca şi Crişan, ori Avram Iancu, cu bărbăţie, curaj, eroism şi jertfă, adică cu demnitate românească. Nu pot încheia această evocare istorică, decât citându-l pe regele Mihai I de România, voievod şi el de Alba Iulia, ca o punte peste veacuri a unei istorii măreţe, care spunea în faţa Parlamentului în mesajul său către ţară şi popor: „Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere. Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România ca şi toate ţările din Europa are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi”. Cu alte cuvinte ce bine ne-ar prinde nouă acum un Mihai Viteazul ca principiu de funcţionare a poporului român!

Gheorghe CIUL

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI