„Cugireana”, cel mai lung tren de navetiști din Europa, mai circulă doar în… istorie!

„Cugireana”, cel mai lung tren de navetiști din Europa, mai circulă doar în… istorie!

Un brand cert pentru Transilvania, pentru România şi celebru chiar peste graniţele ţării noastre, trenul cursă de persoane „Cugireana” a devenit de ceva vreme doar istorie. După ce „Cugireana” a trecut pe linie moartă, rând pe rând, mare parte din staţiile şi haltele în care aceasta poposea pe traseu au devenit ruină.

La 1 noiembrie 2006, la aproape un secol de existenţă, Cugireana a intrat în istorie. Calea ferată Şibot – Cugir a fost concesionată unei firme particulare. A mai existat o tentativă de anulare a celor 7 perechi de trenuri Teiuş – Cugir şi retur, în anul 1998.

Potrivit unor izvoare istorice, primul tren a intrat în gara Cugir în anul 1906. Apogeul transportului CFR de persoane la şi de la Cugir a fost atins în perioada 1986-1989, când trenul avea…. 18 vagoane, navetiştii de pe traseu şi chiar cugirenii fiind convinşi că aceasta ar fi cea mai lungă garnitură de tren CFR de persoane din Europa!

Fiind foarte lung, la intrarea în staţia CFR Cugir, trenul se fracţiona în două, pentru că numai astfel se putea gara – conform regulamentului – între macazuri. Aproape 20 ani a circulat la Cugir simultan şi „Cugireana” şi „Sibiana” (pe ruta Cugir – Sibiu). Aceste trenuri aduceau muncitorii navetiştii la uzina de arme, maşini unelte, maşini electrocasnice etc. Au fost înregistrate şi 7000 de abonamente pe lună. Restul, cu naşul sau îşi cumpărau bilete din staţii. Se transportau 12-14 mii de tone de mărfuri pe lună.

Pe lângă că avea cel puţin 18 vagoane, trenul de pe ruta Teiuş-Cugir şi retur era şi etajat. Indiferent dacă se intra sau se ieşea de la schimbul 1, 2 sau 3, trenul era invadat pur şi simplu de muncitori, care uneori erau nevoiţi să stea şi pe holuri sau căţăraţi pe scările de acces. Peste tot se juca „filcău” şi obligatoriu se fuma „Carpaţi” sau „Snagov”. Peste zi, „Cugireana” era aglomerată şi de ţărăncile, neapărat purtând fuste înfoiate şi şurţă, care urcau de pe la Tărtăria, Balomir, Şibot, Vinerea.

Acestea veneau la piaţă în Cugir cu legume din grădini, cu pui mici şi mulţi, piuind în coşărci împletite, cu câte o găină sau cele mai curajoase, cu câte un purcel de lapte. Şi, un lucru extrem de important: până când trenul ajungea în Cugir, toată lumea afla noutăţile zilei sau ale nopţii. „Cugireana” aşa cum o ştiu mulţi dintre foştii navetişti, funcţiona ca un site on-line de ştiri, cu up-date în timp real. Şi cu înfloriturile de rigoare, bineînţeles.

Că la un „filcău” aveai timp să toci mărunt toate aventurile amoroase sau avansările de la serviciu sau pur şi simplu, filmul unei nunţi. Sau, să pui la cale o… Revoluţie… Iar când trenul ajungea în halta Cugir, oraşul părea sub asediu. De altfel, trenul era atât de lung încât se întindea de la poarta Uzinei de sus, trecea prin oraş iar ultima parte era staţionată la intrarea în oraş, în haltă. În uzinele de la Cugir munceau 18.000 de oameni, dintre care vreo 5000 erau navetişti, veniţi chiar şi din Blaj, Teiuş, Zlatna, Alba Iulia, Aiud, Ocna Mureş, cu comunele adiacente.

„Cugireana”, între mărire şi decădere

„Cugireana” ar merita cel puţin o carte, nu un simplu articol. Şi nu un necrolog, ci un omagiu. Astăzi, pe istoricul traseu al „Cugirenei” circulă doar un automotor privat, cu două vagoane (de import, fabricate în Franţa, că ale noastre au ajuns la fier vechi). Condiţiile sunt bune, ca-n România. Iniţial automotorul circula pe motorină, acum a fost şi electrificat. I-am găsit şi un nume de alint: „Trenul Regal”. De ce? Pentru că de fiecare dată mă simt de parcă aş fi închiriat chiar trenul regal pentru o deplasare la Cugir: eu cu familia, într-un vagon iar vreo doi alţi călători, în celălalt vagon. Atmosfera se mai animă în timpul anului şcolar, când elevii sau studenţii navetişti apelează la acest mijloc (mult mai ieftin) de transport.

Tichetele de călătorie se pot cumpăra doar din staţiile terminus – Alba Iulia sau Cugir. Restul staţiilor sau a haltelor de pe traseu au ajuns o ruină, adăpost pentru oameni vagabonzi sau animale. Inclusiv celebra haltă din Cugir a ajuns acum într-o stare deplorabilă: bucăţi mari de tencuială se desprind din plafon după fiecare ploaie, punând la încercare reflexele călătorilor.

Gara este în schimb destul de arătoasă, graţie angajaţilor staţiei care locuiesc în zonă. La Vinerea, gara e o ruină. La Şibot, important nod de cale ferată, clădirea staţiei CFR se degradează vizibil, deşi au fost ceva tentative de amenajare. La Balomir şi la Tărtăria şuieră vântul prin clădirile părăsite, doar la Blandiana iese şeful staţiei şi dă verde trenului cu paleta. Vinţu de Jos, tot un important nod de cale ferată, a înţepenit în timp. La peisajul arhaic contribuie din plin şi trenurile de navetişti spre Sibiu, Deva etc., toate colorate în albastru, pătate de rugină sau scorojite.

Dar să avem răbdare, că SNCFR-ul trece printr-un profund proces de restructurare şi rentabilizare. S-a renunţat la mii de oameni din sistem. Aşa că nici nu îndrăznim să visăm că ceva bani ar putea fi investiţi în conservarea staţiilor de pe istoricul traseu al „Cugirenei”. Care oricum, nu-şi mai găsesc rostul şi, mai ales… rentabilitatea. Dar asta nu mă împiedică să-mi pară rău după „Cugireana”. Şi nu-mi pare rău după Ceauşescu. Îmi pare rău însă după România…

Nicoleta IDITA-TOMUŢA

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI