Centralizare şi descentralizare

Noi, românii, nu cunoaştem calea de mijloc: suntem ori prea cocoşi, ori prea laşi; ori prea trişti, ori prea bucuroşi; ori prea îngăduitori, ori prea intransigenţi; ori prea tranşanţi, ori prea confuzi. Gândim dihotomic în valori de bine şi rău, frumos sau urât, adevărat sau fals. Dar între extreme există numeroase nuanţe pe care noi nu le găsim decât în situaţii extrem de puţine, dar foarte păguboase pentru noi, în general. Una dintre ele, care se repetă prea mult este „înţelegerea” pentru ceilalţi. De această „înţelegere” a beneficiat şi beneficiază acum încă senatorul Mircea Diaconu. Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis, încă din luna iunie, în cazul său că este incompatibil şi trebuie să părăsească Senatul României, faptul nu s-a petrecut nici până acum. Pentru că majoritatea din Senat, colegii săi de alianţă politică au decis să nu respecte o decizie a Justiţiei. Dar ştiam că România se pretinde un stat de drept, adică unul unde deciziile instanţelor judecătoreşti nu sunt supuse îndoielii ci se respectă, un stat în care separaţia Puterilor – Judecătorească, Legislativă şi Executivă – este realitate. Am aflat şi noi şi partenerii noştri din Uniunea Europeană că nu este aşa. Puterea Legislativă, mai degrabă o parte a ei – Senatul a intervenit ignorând, nepunând în aplicare o decizie a Justiţiei. Ce fel de stat de drept suntem noi atunci? Merităm încrederea? Dar politicienii care au decis să pună România într-o astfel de situaţie nu doar jenantă, dar extrem de păguboasă, ce merită? Şi toate acestea pentru ce? Pentru că senatorii, colegii de partid şi alianţă ai domnului Diaconu s-au arătat „înţelegători” şi au decis să-l lase să ajungă la finalul mandatului că altfel domnul Diaconu nu ar putea beneficia de pensia specială de senator. Merita România să plătească acest preţ?
Revenind la gândirea general dihotomică, cel mai recent exemplu ţine de centralizarea şi descentralizarea atribuţiilor administraţiei publice şi ale ministerelor. Ani de zile am fost tocaţi cu ideea necesităţii descentralizării. Aşa au primit administraţiile publice locale şi judeţene numeroase însărcinări, de multe ori fără descentralizarea surselor de finanţare care au rămas „la Centru”, dar asta este altă poveste. La fel s-a întâmplat şi cu alte instituţii, cele deconcentrate, ori cu şcolile sau spitalele. În cazul acestora din urmă, ne-a spus-o de curând noul ministru al Sănătăţii Raed Arafat, descentralizarea n-a fost benefică sub toate aspectele. Cel puţin în ceea ce priveşte achiziţiile de materiale, medicamente şi aparatură a fost un dezastru. Am aflat de la el că după ce cu trei ani în urmă s-a centralizat la loc achiziţia de ambulanţe, preţul acestora a scăzut de 15-20 de ori. Enorm. Acolo sunt mare parte din contribuţiile la sănătate! Plecând de la această situaţie exemplară, Ministerul Sănătăţii a propus şi guvernul a aprobat o ordonanţă de urgenţă care recentralizează achiziţiile pentru spitale indiferent în administrarea cărei entităţi se află, cu excepţia celor private, desigur. A trebuit însă să trecem prin această uriaşă risipă care s-a tradus şi în salariile mici ale personalului medical, fie medici, asistenţi sau infirmieri, fapt ce i-a împins pe mulţi spre hotărârea de a profesa în altă parte. Exemple ar mai fi, să ne gândim însă serios la acesta!

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI