„Aşchiuţele” noastre nobile…

Toată lumea a fost vineri, 29 aprilie, cu ochii pe nunta regală din Marea Britanie, a prinţului William cu Kate Middleton, oficiată abia după ce cei doi au primit din partea reginei Elizabeth a II-a titlurile de duce şi ducesă de Cambridge. Iar cei doi mai sunt, odată căsătoriţi, conte (respectiv contesă) de Strathearn şi baron (respectiv baronesă) de Carrickfergus. Dar ce are asta cu noi, românii? Păi are, că şi noi suntem nobili, fraţilor, până-n vârful unghiilor. Da, noi, românii, că la noi, după cum se poate observa, puterea şi funcţia se transmit în mod ereditar, din tată-n fiu, precum titlurile nobiliare. Toate progeniturile puternicilor zilei ajung, chiar dacă sunt nişte nulităţi imbecile, în sfera puterii, cam tot pe-acolo pe unde s-au desfăşurat şi părinţii. Şi nu mă refer doar la cazurile arhicunoscute, de „succesuri” prin descendenţă, precum cel al Elenei Băsescu, al tânărului Prigoană sau al Dacianei Sârbu, ci chiar şi la cazurile din infrastructura societăţii româneşti, organizată pe „caste” dintotdeauna. Mai mult decât atât, azi, la puţinii nobili autentici care au scăpat de tăvălugul comunist (Cantacuzino, Caragea, Ghica etc.) se adaugă „nobilimea proletară” venită la putere odată cu tancurile ruseşti. Iar în afară de progeniturile activiştilor comunişti mai sunt coborâţi cu hârzobul din cer, pe plaiurile mioritice, şi progeniturile securiştilor, în toate straturile vieţii sociale: economic, administrativ şi politic.
Numai la noi, la români, putea să apară un astfel de proverb: „Aşchia nu sare departe de trunchi”. Fireşte, că numai la noi pot promova până la cele mai înalte niveluri „aşchiuţele”, oricât ar fi ele de incompetente. La noi, dacă a fost părintele activist, progenitura îi urmează cariera, făcând activism în favoarea cine ştie cărui partid „democratic”. Dacă părintele a fost securist, musai ca şi progenitura să se îndrepte spre o carieră dobândită prin infiltrare, în partide, în afaceri, prin structurile militarizate sau chiar în justiţie sau DNA. În justiţie, desigur, e la fel: dacă părintele a fost magistrat sau avocat, musai ca progenitura să îmbrace roba. Grav este că toţi ăştia de mai sus, pentru faptul că reuşesc să-şi transmită funcţiile şi privilegiile pe cale ereditară, se consideră, de-adevăratelea, nobili. Adicătelea, „cavaliri”, seniori şi castelani de… „vax-albina”. Dar culmea gogoriţelor e dată de înălţarea la rang de cavaleri „autentici”, la propriu, a unor piţifelnici cu comportament de pseudo-vedete tabloidoide. De pildă Irinel Columbeanu, (sir Irinel Columbeanu?), care a fost uns „cavaler templier” chiar aici, la Alba Iulia, în onorabilul şi sacrul spaţiu al Catedralei Romano-Catolice Sf. Mihail! Am văzut recent o înregistrare de la primirea sa în rândurile „Ordinului Templierilor” din Alba Iulia, când nu ştiu ce „mare maestru” îi dădea cu latul sabiei în cap, ca să-l înalţe în rang. Sau, poate, ca să-i intre mai bine în cap legile cavalerilor. Se vede, însă, că efectul nu a fost cel scontat, că Irinel nu a devenit nici cast, nici supus şi nici sărac, după cum sună jurămintele templierilor autentici. Poate că doar s-a mai micşorat niţel, atât cât să-şi facă mantie dintr-o batistă şi pinteni din două ace de gămălie. Acu’ nici vorbă, că nici ăilalţi „templieri” de Alba Iulia n-or fi respectând ei mai mult jurămintele alea de castitate, supunere şi sărăcie. Cred că Hugues de Payens şi Jacques de Molay se întorc în mormânt. Nu de necaz, ci de râs, văzând ce a ajuns (în România!?) ordinul pe care l-au slujit şi la sânul căruia s-au CONSACRAT! Iar asupra acestui termen, „consacrat”, ar trebui să mediteze azi toţi cei ce-şi arogă virtuţi cavalereşti, dar şi cei ce au depus în vreun fel sau altul vreun jurământ sacru: politicieni, magistraţi, militari, poliţişti etc. Iar dacă nu-şi împlinesc menirea, nu sunt nici ei altceva, decât nişte aşchiuţe cu pretenţii… nobiliare!
Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI