ASTĂZI: Creştinii ortodocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Alexandru – „protectorul omenirii”

În fiecare an, pe 30 august, creştinii ortodocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Alexandru – „protectorul omenirii”. Sfântul ierarh Alexandru a fost episcop al Alexandriei în secolul al IV-lea şi a luat parte la primul sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, unde a combătut erezia ariană. Sfântul Ierarh Alexandru a trecut la cele veşnice în anul 328.

Sfântul Alexandru s-a născut în anul 239 în Calabria, din părinţi creştini, Gheorghe şi Vriena. De tânăr a vieţuit în pustnicie, nevoindu-se în rugăciuni şi posturi şi suferind multe de la păgâni în acele vremuri de prigoană. După o vreme a mers în Grecia, împreună cu doi ucenici, Vitalie şi Nichifor, iar de acolo la Bizanţ, unde păstorea Sfântul Mitrofan (306-325). Acesta, neputând îndeplini slujirea sa din pricina bătrâneţii, l-a hirotonit pe Alexandru horepiscop în anul 314, spre a-l ajuta în îndeplinirea sarcinilor arhiereşti. Când s-a adunat la Niceea întâiul Sinod Ecumenic, în anul 325, din porunca Sfântului împărat Constantin cel Mare (306-337), arhiepiscopul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneţii şi a slăbiciunii trupeşti, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credinţe. El, şezând în sobor în locul arhiepiscopului său, s-a luptat mult prin cuvânt pentru  dreapta credinţă împotriva rău credinciosului Arie. După în-cheierea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i: „După zece zile îţi vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.

Deci, a venit şi dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alţi părinţi, ca  să cerceteze pe Sfântul Mitrofan, care era bolnav şi zăcea pe patul morţii. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul arhieresc după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: „Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul arhieresc Alexandru, împreună-slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere şi de harul Duhului Sfânt’. Aşa s-a şi întâmplat.

Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus, ca al doilea ierarh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos şi aducea la dreapta credinţă pe eretici şi pe păgâni, pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar şi cu filosofii păgâni. Unii dintre aceşti filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat şi îl certau, că a lepădat credinţa cea veche părintească, a lepădat legile romane şi a primit o credinţă şi o lege nouă, care va fi, ziceau ei, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăţiei. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credinţă pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare înaintea poporului. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, fiind plin de Duhul Sfânt, a încuviintat aceasta.

Ducându-se mulţi filosofi şi voind toţi să se întrebe cu episcopul creştin, Sfântul Alexandru i-a rugat să aleagă pe unul dintre ei mai înţelept şi bun cuvântător şi să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalţi să asculte. Şi ei au ales pe unul şi l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au pregătit să asculte cu luare aminte.

Începând Sfântul Alexandru, a zis către filosof: „In numele Domnului meu Iisus Hristos, îşi poruncesc să taci!” Şi îndată i s-a legat limba filosofului şi a rămas mut, neputând zice nimic. Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoşat şi s-a ruşinat. Deci, unii dintre ei au fugit de ruşine, iar alţii au crezut în Hristos. Filosoful cel amutit, văzând prin ameninţare rătăcirea sa, iar credinţa creştină arătându-i-se a fi dreaptă nu prin cuvinte meşteşugite, ci prin putere dumnezeiască, a căzut la picioarele arhiereului şi i s-a dezlegat limba din amuţire, şi cu mare glas a început a slăvi pe Hristos şi s-a botezat împreună cu ceilalţi prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului şi tuturor credincioşilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, era slăvit de toti.

Trecând câţiva ani de la întâiul Sinod Ecumenic şi fiind chemat la Constantinopol ereticul Arie, a amăgit cu vicleşug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede aşa cum Sfinţii Părinţi au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân o hârtie unde era scrisă credinţa eretică, îşi lovea cu dreapta pieptul, zicând: „Aşa cred”, ca şi cum se învoia cu credinţa cea întărită în Niceea, dar în gând zicea: „Aşa cred, precum am scris cu mâna mea, şi cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că aşa crede, şi împăratul neştiind vicleşugul aceluia, a crezut cuvintele lui cele meşteşugite. De aceea, l-a trimis la Preasfinţitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtăşirea bisericească. Ziua de Duminică a fost rânduită ca să intre Arie în biserică spre împărtăşire. Sfântul Alexandru însă se îndoia a-l primi, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru, a stăruit la rugăciune înaintea sfântului altar şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie şi să ia împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.

Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea, cu multă mândrie, de la palatul împărătesc la biserică, înconjurat de boierii care erau de eresul lui şi de o mulţime de oameni înarmaţi. Apropiindu-se de locul ce se numea „Forul lui Constantin”, a căzut frică asupra lui din mustrarea conştiinţei şi, de frică, i-a venit nevoia cea trupească; deci, a aflat o latrină publică, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru şi a crăpat în două ca şi Iuda, ieşind din el măruntaiele. Astfel a pierit cu ticăloşie, lepădându-şi sufletul cu amar. Atunci îndată s-a înştiinţat toată cetatea de cumplita moarte neaşteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au ruşinat, iar dreptcredincioşii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este răzbunător asupra hulitorilor. Preasfinţitul arhiepiscop Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulţumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa. Apoi, bine cârmuind Biserica lui Hristos ani îndestulaţi, a ajuns la adânci bătrâneţi; iar când a fost aproape de sfârşit, credincioşii au înconjurat patul păstorului lor şi-l întrebau: „Părinte, cui ne laşi pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?”. Iar el, arătând spre cei doi clerici care stăteau aproape, spre preotul Pavel şi spre diaconul Macedonie, a zis: „De voiţi să aveţi păstor învăţător şi strălucit prin fapte bune, alegeţi-l pe Pavel; iar de voiţi să-l aveţi numai frumos la faţă şi cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeţi-vă pe Macedonie!” Acestea zicând, marele arhiereu Alexandru şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, în anul 337, având de la naşterea sa 98 de ani, scrie basilica.ro.

Alexandru, protectorul omenirii

ALEXANDRU, ALEXANDRA –  PRENUME VECHI

Alexandru şi Alexandra sunt prenume vechi, cu o largă răspândire nu numai în Europa, ci şi în alte regiuni ale lumii. Popularitatea numelui Alexandru se datorează, în bună măsură, figurii unuia dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie, regele Alexandru al III-lea al Macedoniei (336-323 i.H.), supranumit cel Mare. Viaţa lui Alexandru a fost ieşită din comun, aşa că nu este de mirare că a devenit un mit al lumii antice. La moartea sa, la numai 33 de ani, Alexandru Macedon era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată, care se întindea din Grecia până în India. Prin succesele sale militare, Alexandru a contribuit substanţial şi la răspândirea culturii greceşti în lumea întreagă, scrie daciccoool.ro

Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei, elev al lui Aristotel şi rege al Macedoniei începând din anul 336 i.H., Alexandru cel Mare a unificat sub dominaţia greacă o mare parte a lumii antice. În vechile izvoare greceşti sunt menţionate nu mai puţin de 17 oraşe care îi purtau numele. Dintre acestea, cel mai cunoscut rămâne cetatea Alexandria din Egipt, fondată în anul 331 i.H., renumită prin Farul sau (una dintre cele şapte minuni ale lumii antice) şi prin impresionantă să biblioteca.

În calendarul ortodox, Sfântul Alexandru este sărbătorit pe 30 august. Sfântul ierarh Alexandru a fost episcop al Alexandriei în secolul al IV-lea şi a luat parte la primul sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, unde a combătut erezia ariană. Sfântul Ierarh Alexandru a trecut la cele veşnice în anul 328.

Etimologie

Numele Alexandru reproduce vechiul nume persan Aleksandros. În Grecia antică, cea mai veche atestare provine din Iliada, Aleksandros fiind un alt nume al lui Pariş, fiul regelui Priam. Femininul Aleksandra apare prima dată în Descrierea Eladei a lui Pausanias, ca supranume pentru Casandra, sora lui Paris. Aleksandros este considerat un nume compus din verbul grecesc alexo – a apăra, a proteja şi andros, formă de genitiv a substantivului aner – bărbat, om, element frecvent în onomastica greacă. Aşadar, semnificaţia numelui Alexandru ar fi care îi apară pe oameni.

De aceeaşi popularitate s-a bucurat numele Alexandru şi în Europa apuseana medievală, mai ales datorită lucrării Alexandria sau Romanul lui Alexandru cel Mare, care a fost, timp de secole, operă literară cu cea mai largă răspândire. Scris în secolul al III-lea de un autor necunoscut, în Egiptul ocupat de greci, Romanul lui Alexandru a pătruns în Ţările Române în secolul al XVI-lea. În folclorul românesc, Alexandru este un ideal de vitejie, influenta cărţii resimţindu-se şi în onomastica populară, în care circulă, alături de numele original, şi derivate de la el. În istoria romanilor, Alexandru a fost un nume tradiţional pentru domnitori. Astfel, nu mai puţin de 22 de domni din Ţara Românească şi Moldova au purtat numele Alexandru.

Derivate de la prenumele Alexandru:
Alexandra, Alecu, Lexi, Lixandru, Lixandra, Lisandru, Lisandra, Sandru, Sandra, Alexandrin, Alexandrina, Sandrina, Sandu, Sanda, Sandel, Sanducu, Ducu, Dutu, Saşa, Alessandra

Personalităţi cu numele Alexandru/Alexandra:
Alexandru cel Bun (1400-1432), Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561 şi 1564-1568), Alexandru Ioan Cuza (1859–1866), Alexandru Macedonski (1854-1920), Alexandru Vlahuţă (1858-1919), Alexandru Graur (1900-1988), Alexandru Tocilescu (1946-2011), Alexandru Arşinel (n. 1939), Alexandru (Ducu) Darie (n. 1959), Alexandru Tomescu (n. 1976), Alessandra Stoicescu (n. 1976), Sandra Izbasa (n. 1990), Alexandra Dinu (n. 1981), Alexandra Stan (n. 1989) Alessandro Voltă (1745-1827), Alexandre Dumas tatăl (1802-1870), Alexandre Dumas fiul (1824-1895), Aleksandr Puşkin (1799-1837), Aleksandr Soljenitan (1918-2008), Alessandro Safina (n. 1963), Sandra Bullock (n. 1964)

Predispoziţii ale persoanelor cu numele Alexandru/Alexandra:

Sociabile, independente, optimiste, joviale, despre persoanele cu numele Alexandru se spune că sunt îndrăgostite de libertate. Sunt firi energice, distinse, seducătoare, înzestrate chiar cu o anumită carisma. Mereu cu zâmbetul pe buze, Alexandru se face repede remarcat şi îndrăgit. Îi place să comunice şi apreciază în mod deosebit activităţile în echipă. Tandru, sensibil şi generos, Alexandru încearcă să fie mereu pe placul celor din jur.

Despre Alexandra se crede că este puternică, ambiţioasă şi curajoasă. Partenerul ei de viaţă trebuie să fie la înălţime! Ştie să fructifice şansele care i se oferă şi poate face carieră în domenii precum finanţe, justiţie, audiovizual, jurnalism sau sport.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI