”Apoteca lui Gligoriță Ghișe”, manuscris de folclor medical de la Răchita – Exponatul lunii martie la Muzeul ”Ioan Raica” Sebeș

”Apoteca lui Gligoriță Ghișe”, manuscris de folclor medical de la Răchita – Exponatul lunii martie la Muzeul ”Ioan Raica” Sebeș

În patrimoniul muzeului din Sebeş se păstrează un manuscris de folclor medical, datând de la jumătatea secolului al XIX-lea, provenit din satul Răchita, județul Alba.

Manuscrisul are patru pagini, dintre care trei conțin reţete medicale empirice, redactate în limba română, și scrise cu un amestec de caractere chirilice şi latine. A fost întocmit de Gligor Ghişe (1837-1915) şi cuprinde 10 reţete, 3 referitoare la albine şi 7 la medicina umană, unele cu vădit caracter magic.

Gligor Ghişe a fost epitrop la biserica din Răchita între anii 1881 și 1888 şi era un pasionat şi foarte priceput apicultor, având, după cum se menţiona, cea mai frumoasă stupină din toată zona. În aceste condiţii, nu surprinde faptul că manuscrisul debutează tocmai cu trei reţe destinate apicultorilor și care îmbină soluțiile practice cu cele magice. Celelalte şapte se referă la combaterea durerii de picioare, la tratarea răcelii şi a durerilor asociate cu acestea, la durerea de măsele, combaterea cârceilor, a tusei, eliminarea negilor, manuscrisul încheindu-se cu o reţetă destinată tratării malariei, afecțiune numită de autor „friguri de trei zile”, boală gravă şi frecventă în epocă, cu o mortalitate ridicată. Potrivit autorului, malaria putea fi vindecată conform reţetei transmise posterităţii, cu o combinaţie de şofran, funingine şi usturoi.

Prezenţa acestui manuscris nu este unică în peisajul cultural al zonei, profesorul Gheorghe Pavelescu publicând în anii ’70 ai secolului trecut alte trei texte similare, provenite din satele Şugag, Săsciori şi Sebeşel, precum şi o cantitate impresionantă de folclor medical cules din zonă în mai multe etape, revizuit şi republicat de-a lungul timpului.

Medicina populară românească, a suferit de-a lungul timpului influenţele popoarelor care au contribuit la etnogeneza românilor sau cu care aceștia au intrat în contact. După părăsirea Daciei, dintre popoarele migratoare care s-au perindat în spaţiul carpato-danubiano-pontic, cea mai mare influenţă asupra medicinei, şi nu numai, au avut-o slavii. Pătrunşi în zonă în secolul al VI-lea, aceştia vehiculau o medicină bazată pe cunoaşterea proprietăţilor curative ale unor plante medicinale, completată cu o serie de concepţii magice.

Până nu demult, ţăranul român avea aceeaşi concepţie în care bolile erau privite ca având trei cauze: pedeapsă a păcatului, intervenţie a duhurilor rele şi factor demografic echilibrant și, ca urmare, nici vindecarea lor nu putea veni decât prin trei complexe de mijloace furnizate de religie, magie şi de ştiinţa empirică. Cele trei mijloace le întâlnim grupate câte două sau toate la un loc, în ultimă instanţă medicina populară fiind disciplina găsirii leacului, fără ca acesta să fie acelaşi lucru cu medicamentul, adică crearea tuturor condiţiilor prielnice vindecării, pentru că ţăranul român era convins că bolnavul se vindecă numai „dacă e să se vindece”.

Această concepţie este pe deplin ilustrată şi de manuscrisul de la Răchita desemnat ca exponat al lunii martie la Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeş, iar pentru mai multe detalii privind conţinutul şi însemnătatea acestui manuscris în peisajul cultural al zonei, vă învităm să accesaţi https://www.cclbsebes.ro/wp-content/uploads/2021/03/Terra-Sebus-12-21_R_Totoianu.pdf.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI