Am pierdut un model

Fostul preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Ion Diaconescu, a murit marţi seara. Avea 94 de ani şi o sănătate şubredă care nu l-a împiedicat ca până în ultimele clipe să se gândească şi să muncească în partidul căruia i-a închinat toată viaţa. Moartea sa a survenit la doar o zi după ce partidul pe care l-a iubit şi pentru care a suferit, partidul pe care nu l-a trădat niciodată a împlinit 85 de ani de la înfiinţare.
Nu sunt o susţinătoare a PNŢCD şi am criticat adeseori politicile şi mai ales măsurile pe care ţărăniştii le-au luat atunci când s-au aflat la conducerea României postdecembriste. Am considerat atunci şi consider şi acum că rigiditatea de care au dat dovadă, inadecvarea la noile condiţii (explicabilă psihologic prin chiar anii de suferinţă în închisorile regimului comunist) i-au făcut pe ţărănişti să contibuie la degringolada economică de acum. Cramponarea de „restitutio in integrum”, încăpăţânarea cu care au susţinut şi impus, de exemplu, retrocedarea terenurilor agricole musai, musai pe vechile amplasamente şi desfiinţarea Cooperativelor Agricole de Producţie sunt cauza fundamentală a faptului că agricultura românească nu numai că nu a evoluat, ba chiar a regresat. Ne chinuim acum să convingem proprietarii de terenuri să se asocieze creând, de fapt recreând, după două decenii condiţiile pentru dezvoltarea unei agriculturi de înaltă productivitate, una care să beneficieze de mecanizarea lucrărilor, de sisteme de irigaţii, de posibilităţi mai mari de valorificare a producţiei şi de subvenţionare. Cumva, putem spune că Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat a făcut viaţa grea tocmai ţăranilor.
Se impune să facem diferenţa între greşelile politice ale PNŢCD şi exemplul de conduită faţă de partid şi faţă de o doctrină (cu care putem să fim sau nu de acord) pe care fostul său preşedinte Ion Diaconescu l-a dat. Pe o scenă politică pe care „actorii deştepţi” schimbă partenerii din patru în patru ani după cum le dictează interesele personale şi nu cele ale cetăţenilor pe care-i reprezintă, ataşamentul lui Ion Diaconescu faţă de PNŢCD este exemplar. De aceea dispariţia lui este echivalentă cu dispariţia unui model. Într-o societate în care lipsa modelelor este cronică, accentuând deruta generaţiilor care acum se află în plin proces de formare profesională şi socială, faptul este grav.
Ce vedem la ceilalţi politicieni? Vedem cumva ataşament pentru vreo doctrină? Au ei convingeri politice teoretice pe care să le transpună apoi în decizii practice pentru binele comun? Dacă am face o cercetare, nu neapărat un sondaj cu eşantioane ştiinţifice, sunt curioasă câţi dintre politicieni ştiu să spună măcar cinci caracteristici definitorii ale doctrinei partidului din care fac parte. Pun pariu că procentul este derizoriu. În atari condiţii este o consecinţă firească „flexibilitatea” lor de convingere politică urmată, la fel de firesc, de migraţia periodică de la un partid la altul. Calitatea dezbaterilor politice a scăzut constant ca şi cea a cetăţenilor care se prezintă la urne. Nu trebuie să ne ascundem după deget şi să nu spunem că mulţi alegători de nivel înalt şi mediu de instruire şi interes sunt dezgustaţi şi au ales (eu cred greşit, dar asta e altă discuţie), să se extragă din procesul electoral, lăsând terenul liber pentru munca politică de masă având ca instrument principal de convingere punga.
Împotriva migraţiei politice avem o lege. Ea însă nu este opozabilă tuturor categoriilor de politicieni şi oricum şi cei vizaţi au găsit metode de eludare: fac promisiuni pentru viitor. Unele pe care le vor ţine sau nu în funcţie de trendul pe care formaţiunile politice le vor avea în sondaje în momentul înscrierii candidaturilor.
Ne este atât de dor de politicieni asemenea lui Ion Diaconescu!
Anca DINICĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI