Adversari sau duşmani politici?

O cunoscută zicală spune că „un abil politician nu confundă niciodată adversarii politici cu duşmanii politici!” Când am auzit-o pentru prima dată mi-am spus că cel care a gândit aşa ceva trebuie să fie un om inteligent. Aceste cuvinte, din păcate, mult prea des uzitate de politicienii români, o golesc de adevăratul conţinut. M-am convins de acest lucru zilele trecute, la moartea liderului ţărănist Ion Diaconescu. Dincolo de reacţiile oamenilor politici la acest trist eveniment, dincolo de luptele aprige care s-au reactivat în partidul lui Iuliu Maniu, dovadă că înţelepciunea nu îi atinge niciodată pe unii dintre ei, indiferent de împrejurările vieţii, rămâne pura realitate. Şi realitatea este că în politichia mioritică, adversarii politici sunt sublimi, dar lipsesc cu desăvârşire! Ca-n maneaua lui Sorinel Puştiu, oamenii politici din zilele noastre fac tot posibilul ca „Toţi duşmanii mei să moară!” De oftică…
Aceasta este cauza că, în loc să asistăm la dezbateri de idei, la o competiţie de proiecte, la soluţii de depăşire a crizei, noi suntem spectatorii trişti ai unor certuri penibile şi personale dintre preşedintele partidului X cu cel al formaţiunii Y. Iar penibilitatea schimburilor de cuvinte, ce ar putea fi extrem de uşor categorisite la nivelul celor de „dupe blocuri”, vorba bucureştenilor, dă, la urma urmei, valoarea societăţii în care ne străduim să supravieţuim cu toţii. Sunt conştient, nu ar trebui să generalizez, însă în situaţia în care problemele serioase sunt pe locurile cinci sau şase, în favoarea cancanurilor de zece minute, în care un politician şi-a asortat ori ba şosetele cu cravata, iar un altul şi-a schimbat amanta cu una mai tânără, la ce rezultate ne-am putea aştepta?
Într-adevăr, poate n-ar trebui să anatemizez la grămadă şi să dau Cezarului ceea ce-i al Cezarului, nu peste tot în România, politicienii se duşmănesc, aşa, fără discernământ, doar pentru simplul motiv că fac parte din partide diferite. Din contră, în fiecare cerc politic din această ţară există o linie de demarcaţie între duşmăniile politice şi atitudinea de adversar. Numai că, această graniţă este fixată acolo unde se sfârşeşte afacerea unui politician şi începe businessul celuilalt politician, un principiu democratic foarte atent respectat! Ceea ce mă străduiesc să spun este faptul că există o singură situaţie în care unii politicieni români fac, cu bună ştiinţă, diferenţa dintre duşman şi adversar: afacerile! Fiindcă în afaceri nu prea e indicat să ai duşmani, mai ales atunci când aceştia se află la putere, acolo unde banul public se metamorfozează în lucrări edilitare. Şi cum, în ultimele două decenii, politicienii noştri s-au convins că nimic nu este bătut în cuie, şi că funcţiile de conducere se schimbă, din patru în patru ani, aceşti trişti actori (dar cu noi cuplete, numai bune de fermecat electoratul!), ar fi de-a dreptul păgubos ca aceştia să se certe între ei! Rezultatul ar fi o dereglare în circuitul banilor publici către sectorul privat şi, până la urmă, o piedică pusă dezvoltării economiei locale sau chiar naţionale.
Probabil, tocmai de aceea, asumându-şi rolul de salvatori ai economiei naţionale, politicienii uită repede de duşmănii, atunci când vine vorba de business. Şi uite-aşa, cu afacerile înfloritoare şi conştiinţele îndestulate de propriile imagini de salvatori ai naţiunii, politicienii înţeleg că duşmăniile pot face rău politicii, în măsura în care politica duşmăniei n-ar face bine la teşcherele…

Dumitru HENEGAR

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI