2 august: Ziua Europeană de Comemorare a Holocaustului Împotriva Romilor

2 august: Ziua Europeană de Comemorare a Holocaustului Împotriva Romilor

Pe 2 august se comemorează victimele Holocaustului etnicilor romi şi sinti din Europa. Ziua Europeană de Comemorare a Holocaustului Împotriva Romilor a fost recunoscută oficial de Parlamentul European în anul 2015 printr-o rezoluţie.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, conform estimărilor, cel puţin jumătate de milion de romi au fost exterminaţi pe continent de regimul nazist şi de aliaţii acestuia, iar în unele state europene a fost asasinată peste 80% din populaţia romă.

Și romii din Europa au fost ţinta politicilor de exterminare naziste. În seara de 2 august 1944, în lagărul de concentrare de la Auschwitz II-Birkenau, 2.897 de romi care mai erau în viaţă – femei, bătrâni şi copii din aşa numitul „lagăr al ţiganilor” au fost exterminaţi în camerele de gazare.

În timpul războiului, între 20.000 şi 60.000 de romi din România au fost deportaţi în lagăre – femei, bărbaţi, copii. Datele istorice arată că, deşi în ţara noastră nu s-a aplicat direct „soluţia finală”, mai exact transportarea direct în camerele de gazare, mareşalul Ion Antonescu a ordonat deportarea romilor. „Cifrele celor deportaţi, ca şi în cazul evreilor, sunt extrem de disputate. A fost un genocid, ori în cazurile de genocid nu se mai mai ştiu cifre exacte. Ce s-a întâmplat atunci a fost un holocaust”, explică profesorul de istorie Corneliu Riegler, citat de balcanii.ro.

Mai puţin de jumătate din cei arestaţi şi trimişi în lagăre de exterminare s-au întors după încheierea războiului. Au trăit orori greu de imaginat şi de exprimat în cuvinte. Unii au pierit, iar puţinii supravieţuitori proiectează astăzi imaginea unor trecute suferinţe dramatice

Genocidul nazist împotriva romilor poartă numele de „porajmos” (sau „samudaripen)” în limba romani. Cuvântul „poraimos” (scris „porajmos” în altă ortografie) înseamnă „devorare”, iar „samudaripen” înseamnă „ucidere în masă, în limba romani.

Cu aproximativ o mie de ani în urmă, mai multe grupuri de persoane au migrat din nordul Indiei în toată Europa. Deși făceau parte din mai multe triburi, au fost numiți generic „țigani”.

Nomazi, cu pielea închisă la culoare, necreștini, vorbind o limbă străină (romani), țiganii erau foarte diferiți de popoarele din Europa. Necunoașterea culturii lor a dus la suspicuni și temeri, care, la rândul lor, au dus la speculații și stereotipuri.

Decretele, legile și mandatele au permis adesea uciderea țiganilor. De exemplu, în 1725, Regele Frederick William I al Prusiei a ordonat spânzurarea tuturor țiganilor de peste 18 ani. „Vânătoarea de țigani” era o practică destul de comună – un fel de joc, o vânătoare asemănătoare cu vânătoarea de vulpi.

Persecuția țiganilor a început odată cu cel de-al Treilea Reich, când aceștia au fost arestați, închiși în lagărele de concentrare și sterilizați.

La început, țiganii nu erau considerați, în mod specific o amenințare la adresa poporului arian, german. Aceasta, datorită faptului că, sub ideologia nazistă, țiganii erau arieni.

Dar, după un timp, cercetătorii naziști au găsit un motiv „științific” pentru persecutarea țiganilor. Ei au găsit răspunsul în cartea profesorului Hans F. K. Günther „Rassenkunde Europas” („Antropologia Europei”), unde scria:

„Țiganii au păstrat într-adevăr anumite elemente din nord, dar ei provin din clasele cele mai de jos ale acestei regiuni. Pe parcursul migrației, ei au absorbit sângele popoarelor înconjurătoare și au devenit astfel un amestec rasial oriental, vest-asiatic, cu un plus de tulpini indiene, asiatice și europene. Modul lor nomad de trai este rezultatul acestui amestec. Țiganii vor afecta, ca străini, în general Europa”.

Cu această convingere, naziștii trebuiau să determine cine era țigan „pur” și cine „amestecat”. Astfel, în 1936, naziștii au creat o comisie de cercetare a igienei rasiale și biologia populației, condusă de dr. Robert Ritter, care studia problema țiganilor și făcea recomandări pentru politica nazistă.

Dr. Ritter a decis că țigan este cel care a avut “unul sau doi țigani printre bunicii săi”. Au fost voci care l-au acuzat pe Ritter de uciderea a 18.000 de țigani germani pe baza acestei teorii.

Pentru a studia țiganii, doctorul Ritter și echipa sa au vizitat taberele de concentrare ale țiganilor (Zigeunerlagers), au examinat și înregistrat mii de țigani.

Din această cercetare, dr. Ritter a tras concluzia că 90% dintre țigani aveau sânge mixt, deci periculoși.

După ce a stabilit un motiv „științific” de a persecuta 90% dintre țigani, naziștii trebuiau să decidă ce să facă cu restul de 10%. În octombrie 1942 au fost selectați nouă reprezentanți ai țiganilor cărora li s-a cerut să facă liste cu cei care urmau să fie salvați.

Au fost mulți care doreau ca toți țiganii să fie uciși, fără excepții, chiar dacă erau clasificați drept arieni.

Deși naziștii nu au descoperit un motiv „științific” de a ucide zece procente de țiganii calificați drept „puri”, nu s-au făcut distincții atunci când aceștia au fost trimiși la Auschwitz sau deportați în celelalte tabere ale morții.

La recensământul făcut în România în 1930 peste un sfert de milion de de oameni, sau 1,5% din populaţia ţării, s-au declarat ţigani. Lua atunci naştere conceptul “problema ţigănească”, care a constituit fundalul deportării celor 25 de mii de romi din România, oficial, nu cu o motivaţie rasista, ci una de natură socială.

În 1942, ordinul Maresalului Antonescu a fost clar: „Toţi ţiganii nomazi, acei cari nu-şi pot justifica existenţa şi acei cu condamnari, vor fi adunati prin grija organelor Jandarmeriei şi trimisi pâna la 1 noiembrie a.c. în Transnistria”. La sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, doar 6.000 de deportaţi s-au întors în România, unde au încercat să-şi refacă viaţa, deşi comunităţile lor fuseseră distruse.

În 1999 în urma unui lobby al organizaţiile rome, Guvernul Germaniei a acceptat să acorde victimelor rome ale Holocaustului ajutoare umanitare. Din cele 2.864 de dosare din România, au fost acceptate doar 1.324. Fiecare beneficiar a primit 1.000 de mărci, adica 411 euro la acea vreme. In total, s-au acordat 544.164 euro.

Pe 16 februarie 1999, guvernul Germaniei a decis înfiinţarea Fundatiei Memorie, responsabilitate şi viitor, careia i-a fost dat să gestioneze 2,56 miliarde de euro, bani cu care sa fie despăgubiţi romii din întreaga lume şi celelalte categorii de victime ale Holocaustului (homosexuali, persoane cu handicap, membrii ai cultelor religioase) în afara de evrei, care au fost compensati separat. Pentru acesti bani s-au primit peste 330 de mii de cereri din 80 de ţări ale lumii, din care 113.316 au fost aprobate.

În Romania, Organizatia Internationala pentru Migratie (OIM – cea care a gestionat programul) a primit în jur 5.500 de cereri de despagubire din partea romilor, care au fost aprobate. Guvernul german a hotarat să acorde câte 7.700 de euro victimelor directe, câte 4.130 de euro urmaşilor acestora, 2.556 de euro persoanelor obligate să muncească în industrie şi câte 1.022 de euro celor din agricultura. In total, victimele Holocaustului rom şi urmaşii acestora au încasat circa 39 milioane de euro.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI