Zeul Soare din inima Daciei: Sol Invictus, protectorul Legiunii a XIII-a Gemina, se întoarce la lumină în Alba Iulia

Zeul Soare din inima Daciei: Sol Invictus, protectorul Legiunii a XIII-a Gemina, se întoarce la lumină în Alba Iulia

La Alba Iulia, istoria nu doarme. Sub pavajul cetății, la câțiva metri de turiștii care își fac selfie-uri în fața porților baroce, se întinde tăcută amintirea unui cult imperial care a strălucit mai tare decât aurul și mai arzător decât sabia romană: cultul lui Sol Invictus, Zeul Soare Neînvins, protectorul legionarilor din Dacia romană.

Pe vremea când Apulum era una dintre cele mai mari metropole ale Daciei, Sol Invictus nu era doar o divinitate a luminii. El era lumina. Simbolul ordinii, al victoriei, al disciplinei și al puterii eterne a Romei. Legiunea a XIII-a Gemina, adusă aici de împăratul Traian, și-a găsit în el protectorul suprem. Peste castrul militar de la Apulum, razele soarelui roman nu erau doar ale cerului – erau și ale unei divinități omniprezente, adorată cu rigoare și fast.

Citește și: Situl Apulum, Castrul legiunii a XIII-a Gemina, Palatul Guvernatorilor și Domus I (str. Traian) din Municipiul Alba Iulia, înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO

Trei temple. Două descoperite. Unul încă visat

În inima orașului de azi se aflau trei temple închinate lui Sol Invictus, dintre care doar două au fost identificate de arheologi. Cel mai cunoscut este templul restaurat de Gaius Caerellius Sabinus, legatul legiunii a XIII-a Gemina, în anii 182–185 d.Hr. O inscripție votivă, descoperită în secolul al XVIII-lea pe platoul Cetății Alba Iulia, ne spune clar: „Soli Invicto aedem restituit Gaius Caerellius Sabinus…” – „Soarelui Neînvins, acest templu i-a fost restaurat de reprezentantul împăratului, comandantul legiunii a XIII-a”. Dovadă că zeul Soare era mai mult decât un simbol spiritual – era patronul și garantul disciplinei militare romane.

Cel de-al doilea templu, presupus a fi existat în colonia civilă Apulum I (actualul cartier Partoș), se conturează din alte inscripții și piese votive. Aici, civilii, veteranii și negustorii îl cinsteau pe Sol cu altare și daruri de piatră, în speranța că razele sale le vor aduce protecție, sănătate și prosperitate.

Iar al treilea templu… încă așteaptă să fie redescoperit. Arheologii cred că se află sub straturile adânci ale orașului modern. Poate chiar sub o stradă banală, o curte sau o grădină cu trandafiri. Un templu pierdut al unei divinități solare care a luminat secole întregi sufletele soldaților romani.

Printre descoperirile de la Alba iulia se numără și plăci de marmură și calcar inscripționate cu numele zeului, dedicate de comandanți, veterani, sau chiar oameni simpli. Toate converg spre aceeași concluzie: Sol Invictus era mai mult decât o credință. Era un simbol național roman în Dacia, un stindard al unității și al ordinii imperiale.
Soarele nu apune niciodată peste gloria Romei

Astăzi, când treci prin Alba Iulia și pășești pe aleile largi ale cetății, poate că nu știi că sub tălpile tale se află urmele unui zeu solar care a fost venerat cu ardoare de generații de soldați și coloniști. Dar dacă vei privi cu atenție – în muzee, în inscripțiile săpate în piatră, în reliefurile arse de timp – vei regăsi chipul cu raze al lui Sol Invictus, mereu tânăr, mereu învingător.

Și poate că nu e întâmplător că tocmai Alba Iulia, „Cetatea Unirii”, este locul unde s-a înrădăcinat atât de adânc acest cult al luminii. Căci într-un fel straniu și poetic, Soarele Neînvins n-a murit niciodată aici – doar a schimbat forma în care îl cinstim.

Cultul lui Sol Invictus Elagabal: între ignoranță istorică și influență subestimată

În istoriografia clasică, cultul zeului sirian Sol Invictus Elagabal a fost adesea marginalizat sau confundat cu mithraismul. Etichetat drept o excentricitate impusă de un împărat tânăr și controversat, acest cult a fost perceput ca un episod efemer, stins odată cu moartea lui Elagabalus. Totuși, sursele epigrafice și literare contrazic această perspectivă simplistă și dezvăluie o prezență mai profundă și mai veche a cultului solar sirian în Imperiul Roman.

Primele urme ale zeului Sol Invictus în Roma datează din mijlocul secolului al II-lea d.Hr., cu o dedicație clară din anul 158 făcută de un ofițer roman pe un altar cu imaginea zeului solar. Deși numele „Elagabal” nu apare explicit, identitatea divinității siriene este incontestabilă. Acest cult era diferit atât de mitraism, cât și de vechile tradiții solare romane.

Influența orientală asupra Romei s-a intensificat în perioada împăratului Hadrian (117–138 d.Hr.), cunoscut pentru deschiderea sa spre religii străine. El însuși a adoptat simboluri solare pe monedele imperiale și s-a identificat în mod simbolic cu zeul-soare. Funcția sa de legat în Siria a consolidat contactul direct cu tradițiile religioase din acea regiune, deschizând drumul pentru acceptarea cultului solar sirian în vestul Imperiului.

Totuși, în timpul domniei conservatorului Antoninus Pius (135–161), promovarea zeilor tradiționali a pus în umbră cultele orientale. Cu toate acestea, în timpul lui Commodus (180–192), cultul lui Sol Invictus Elagabal reapare în forță. O inscripție din anul 184, înregistrată la Roma, atestă organizarea unei ceremonii publice importante în onoarea acestui zeu, cu distribuirea de sportulae (coșuri cu alimente) de către un funcționar numit T. Pomponius Repentinus, ceea ce indică o recunoaștere oficială și o audiență considerabilă.

Mai mult, o inscripție descoperită în Apulum, Dacia, confirmă prezența activă a cultului în această provincie estică a Imperiului în perioada 183–185. Aici, venerarea zeului-soare căpătase o importanță deosebită, sugerând că difuzarea cultului era mult mai largă decât se crezuse anterior. În mod specific, la Alba Iulia (antica Apulum), inscripțiile descoperite sunt dedicate lui Sol Invictus Mithras, ceea ce indică o posibilă fuziune între tradițiile siriene și mithraismul popular în armata romană, reflectând astfel complexitatea sincretismului religios practicat în provincie.

În concluzie, cultul lui Sol Invictus Elagabal nu a fost o simplă anomalie a unei domnii haotice, ci o expresie religioasă cu rădăcini profunde în Orientul Roman, care a avut un ecou real în structura religioasă a Romei și a provinciilor sale. Neglijarea lui în studiile moderne nu reflectă lipsa de importanță, ci mai degrabă o subestimare istorică a complexității sincretismului religios roman.

articol scris de Ionuț BAIC

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI