VIDEO | O viață trăită lângă Tău: O femeie strămutată din Geamăna, ajunsă din nou de iazul de la Valea Șesii. Povestea satului care s-a stins încet sub marea de steril

O viață trăită lângă Tău: O femeie strămutată din Geamăna, ajunsă din nou de iazul de la Valea Șesii. Povestea satului care s-a stins încet sub marea de steril

În urmă cu zeci de ani, într-un loc mirific din inima munţilor Apuseni era un sat. Geamăna. Era plin de case, gospodării pline de animale, iar oamenii își duceau liniștiți traiul. Era o lume de nedescris, parcă era raiul pe pământ. Localnici harnici, de jur împrejur holde care se legănau în soare vara.

Cândva un sat ca oricare altul din Apuseni, Geamăna s-a stins încet sub marea de deşeuri provenite de la cariera de cupru de la Roşia Poieni. Localnicii au fost obligaţi să plece departe de vatra satului ca să scape de invazia sterilului, care în timp le-a acoperit biserica, le-a înghiţit casele și le-a înecat cimitirul.

1980 a fost anul care a marcat începutul sfârşitului pentru oamenii din satul Geamăna, când la Roşia Poieni începea exploatarea celui mai mare zăcământ de cupru din România și al doilea ca mărime din Europa. Într-o singură noapte tot satul a fost şters de pe faţa pământului de steril.

După o viață trăită lângă Tău, Maria Prața, o femeie strămutată din Geamăna, a ajuns din nou față în față cu apele iazului de la Valea Șesii.

Maria Prața are 78 de ani, s-a născut și a trăit toată viața în aceste locuri: „Aici a locuit directorul școlii din comună. Eu m-am mutat din centru, de lângă biserică, dacă n-am avut bani să mă duc pe lume. Cine a avut bani mai mulți s-a dus, nu a stat în calea apei”, povestește cu tristețe femeia.

Din fostul sat Geamăna nu se mai zăresc decât turla bisericii, iar doamna Maria, singurul localnic pe care l-am întâlnit în zonă, ne-a povestit cum era satul ei acum 20 de ani, înainte să fie înecat în steril.

În ciuda imaginii apocaliptice a lacului, munţii din jur oferă peisaje de poveste, mai ales toamna. Contradicţia dintre cele două tablouri este izbitoare, o mărturie a unui trecut de mult apus sub tone de steril și realitatea sumbră din prezent: din satul mândru şi frumos cândva a mai rămas doar un peisaj straniu, apocaliptic, în culori ireale. „Erau pe aici animale și boi, acum mai vin câteodată mașini, vin la șantier, le mai dăm să ne ia pâine”, mărturisește femeia.

Maria Prața trăiește singură, are patru fete care sunt plecate, iar omul i-a murit în urmă cu 18 ani: „Am venit aici cu omul meu, a murit de necaz. Sunt gândită și eu, a ajuns aici sterilul”, spune îngrijorată vârstnica.

Iazul a înaintat până la câțiva metri de căsuța în care doamna Maria își duce zilele. Apele s-au tulburat și nu mai pot fi folosite nici pentru adăpatul animalelor. Pentru mâncare, aceasta nu a mai folosit apa din zonă de mai bine de 2 ani, o aduce de la 2 km depărtare: „Nu mai e bună, mi s-a îmbolnăvit și vaca. Mai am o vacă și o vițea. A venit doctorul și azi. Până acum a fost bună pentru animale, dar de acum e gata, că vine tăul. Uite-l la grădină, marginea s-a înnegrit, mai doi km a venit de două săptămâni”, mai adaugă localnica.

„E grea viața singură, că nu mai are cine să te ajute. Nici copiii nu mai vin, fiecare e cu greutăți și cu necazuri”, spune femeia.

Singură în fața Tăului, femeia nu știe dacă primăvara anului viitor o mai prinde în acel loc: „Nu m-am gândit să ajungă așa sus, că plecam mai repede. Nu mai capeți pe nimeni să te ajute, numai Dumnezeu să fie cu mine. N-am ce face, ca mine chiar nu-i nimeni. Și eu am avut patru fete și, pe atunci, pe timpul lui Ceaușescu, s-au dat bani puțini. Ce aș fi putut să fac cu 26.000 despăgubire? Am avut două rânduri de case. Nu mai am pământuri, că mi-ar părea bine să mai îmi dea acum ceva lângă pensia mea de 1.000 de lei”, povestește doamna Maria.

„N-aș crede să mai ajung primăvara, că se bagă la fântână și nu-i mai bună apa, n-o poți consuma și nu mai am unde adăpa nici vaca. În fântână vine neagră, e murdară. Nu știu ce-o mai fi, o să vedem dacă mai trăim, că mai bine să nu mai fiu, să nu mai văd”, a mai afirmat cu lacrimi în ochi vârstnica.

În octombrie 2025, vârful bisericii din Geamăna rămâne singurul semn că aici a fost cândva un sat. În Apuseni, în zona barajului de steril de la Valea Şesii, este sfârşitul unei lumi. Iazul cu apa toxică şi nămolul eliminat de combinatul de la Roşia Poieni creşte şi se extinde cu rapiditate. După atâția ani, viețile înecate în steril și apă vor deveni în curând doar o amintire a locurilor unde cândva era satul Geamăna.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI