Tăcerea artei sau omul priceput la toate

E-atât de curată bucuria când printre semeni întâlneşti sau descoperi oameni ale căror capacităţi creatoare pe multiple planuri te acaparează, propunându-ţi un alt fel de dialog.
Un asemenea om trăieşte la Miceşti într-o gospodărie modestă, dar atât de încărcată de artă încât îţi vine să stai zile şi nopţi în încăperile ei pline de tablouri mai mici, mai mari de pictură, grafică, de o natură a sufletului ce-ţi strecoară în inimă portrete de frumuseţe continuă. De fapt, omul acesta are două surori ce-au mânuit şi mânuiesc penelul într-o armonie aparte. Una dintre surori s-a stins din viaţă lăsând familiei zeci de tablouri în care lumina, zorii dimineţii, suburbiile umbrei şi ale ceţii, verdele tânăr şi-un întreg alai de culori îi ţin loc ca mărturie a unui talent extraordinar, care n-a fost ajutat de instituţiile vremii până la 1989, să-şi găsească ieşirea la mare.
Cealaltă soră hărniceşte prin tabere de creaţie plastică, prin expoziţii căutându-şi mereu limpezimea propriului chip.
Şi el, omul acesta de statură mijlocie, cu voce domoală şi uitătură plină de necazuri în familie de-a lungul vremii, are un as în mânecă: talentul debordant, proporţia dimensionalităţii, viziunea unui demers artistic provocator. El se pricepe la toate, ca un autodidact: de la reparaţii de maşini, vopsitul lor, fantezia lemnului, la sute de pagini scrise, nescrise ce alcătuiesc cu adevărat un roman de necrezut,
i-am văzut tablourile şi m-a şocat mesajul lor în contemporaneitate, siguranţa cu care sunt şi rămân, expresia unei profunde trăiri a realităţii, real complex al virtuţii prin care asta este comoara sevei visului şi frumuseţii. Cândva, l-am văzut o expoziţie la „amatori” cum era pe atunci. Şi am vorbit despre tablourile sale fără să-l cunosc, iar mai târziu i-am răsfoit acel minimuzeu de artă de la Miceşti şi-am hrănit clipa cu acest fel de destăinuire, oglindă a unui talent robust, al răbdării şi insistenţei de-a se exprima altfel. Acea casă de la Miceşti poate fi transformată în Casă Muzeu!
Iar omul acela ce se ascunde în spatele culorii, ca un suflet aparte este Ghiţă Ruja.
Credem că Centrul Cultural „Augustin Bena” prin prezenţa specialiştilor, a celor doi directori, se pot convinge de acest loc fermecat al artei, pot profita de multitudinea exprimării artistice a lui Ghiţă, îl pot „inventaria” ca o monedă de schimb. Arta ar avea numai de câştigat.
A trecut pe la Miceşti, nu întâmplător,

Ion MĂRGINEANU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI