Status: busy

După o lungă perioadă aglomerată și agitată, debutând încă din copilarie, când la zece-unsprezece ani suna gongul fixat de mine la cinci dimineața să mai repet o lecție sau alta, cu un ritm intensificat în adolescentă, apoi în facultate și cu chiar mai mare încrâncenare ulterior, am simțit la un moment dat nevoia urgentă a unui respiro, ca un muribund asfixiat care caută oxigen. Am decis atunci sa iau o pauză, văzută probabil de unii ca o expresie a vremurilor hedonist-individualiste în care trăim, dar de mine ca vitală. Mi-am luat pur și simplu timp. Timp să fac ce vreau, ce n-am apucat niciodată, să nu fac nimic uneori, să stau cu cine vreau, dar mai ales cu mine însămi, să nu mă mai grăbesc, să caut, să pipăi, să adulmec, să simt. Și nu e, sau nu a fost pentru mine, un demers atât ușor pe cât sună de idilic. Trăim vremuri în care modelul, tiparul de reprodus întru victoria supremă e omul ocupat, care nu-și vede capul de treabă, nu are o clipă liberă, uită de tot și de toate, prins în vârtejul structurat Gantt al task-urilor mereu presante. Atlasul de mitocănie urbană ar identifica negreșit – dacă nu a făcut-o deja – specia aparte a celui care se plânge neîncetat în chip de victimă veșnică de soarta crudă care-l subjugă prin suprasolicitare. Majoritatea lamentărilor de acest fel nu sunt însă decât o sfială fățarnică, ascunzând în realitate fala protagonistului, care are mai degrabă alura exhibării unor realizări, decât a deplângerii propriului destin chinuit și a denunțării sufocantului vacarm cotidian. De la modelul corporatist la operatorii de telefonie mobilă, care ne spun că, dacă nu ai răspuns imediat la mail, nici nu are sens să o mai faci, trasând astfel în tușe groase conturul inadaptatului de astăzi, al ratatului, omul ocupat e chiar întruparea succesului. Presiunea socială, prestigiul zdrobitor al muncii sfinte în raport cu lenea păcătoasă, mentalitatea perversă care transformă sclavul – fie el al corporațiilor strălucitoare sau al propriilor ambiții – în erou sunt demoni greu de învins, în special pentru cineva preocupat obsesiv de perfecțiune, animat veșnic de nevoia de a fi la înălțimile pre-setate. A-ți lua o pauză, a încetini motoarele în mijlocul mării pare o erezie. Reacția nedumerită a celor din jur, unii dintre ei doar niște străini poziționați conjunctural în vecinătate, sporesc provocarea. „Te frămânți prea mult, ai prea mult timp liber”, îmi spunea un prieten drag față în față cu întrebările și dilemele mele, care s-au năpusit asupra lui ca un potop de vară. Într-adevăr, zgomotul permanent, agitația continuă au puternic efect anesteziant. Ocupat, simți mai puțin spre deloc, nu mai ai timp sau stare nici de romanță, nici de visare, nici de frămâtare, nici de extaz. Băute pe nerăsuflate, ambrozia și otrava se simt la fel, sunt totuna, egal insipide.

După acest răstimp plin de savoare și descoperiri – pe care sper să le povestesc cu altă ocazie – pot spune că, pentru mine cel puțin, a fost cea mai inspirată decizie pe care am luat-o vreodată, una care a prilejuit cea mai frumoasă, mai purificatoare, mai împlinită, mai completă etapă de până acum. Niciodată plictisită, m-am trezit tot mai flămândă de timpul vital cu mine însămi. Esențial pentru a te putea livra și celor din jur în cea mai bună variantă a ta.

Ioana Romana Laurențiu

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI