Spectacol

Cea de-a treizecea ediţie a Jocurilor Olimpice Moderne s-a încheiat duminică seara. Supuşii reginei Elisabeta a II-a, hotărâţi să arate lumii că sunt o forţă, au reuşit să-şi transmită corect şi clar mesajul într-un spectacol de-a dreptul fastuos. Prin comparaţie (sper să nu supăr pe nimeni), miniprezentarea a ceea ce ne va oferi Rio de Janeiro în 2016 a fost palidă. Artiştii brazilieni au „jucat în deplasare”, dar nu acesta este motivul diferenţei foarte mari dintre mesajul de forţă şi vitalitate transmis de englezi şi mesajul de romantism, dragoste, aproape fragilitate, transmis de brazilieni. Sigur că nu putem spune că vreuna dintre valorile enunţate mai sus are preeminenţă în faţa celorlalte. Spun doar că sunt valori de factură diferită şi că mesajul lor este, de aceea, diferit. Doar privind aceste două secvenţe ne facem o idee despre modul şi valorile pe care s-au construit două naţiuni. De o vitalitate frizând de multe ori brutalitatea şi violenţa, mânaţi de ideea că sunt un popor privilegiat, dar şi luptând pentru asta, englezii au reuşit să cons­truiască nu numai un imperiu, dar şi o cultură deosebită, mai ales o cultură populară deosebită. Nu putem uita însă că în numele reginei (regelui, în funcţie de momentul istoric) au cărat la Londra cam tot ce au putut din teritoriile pe care cu forţa armelor le-au cucerit la un moment dat. O fi bine, o fi rău… Aşa au fost atunci vremurile. Odată cu frizele Parthenonului, cu mirodeniile Orientului sau cu alte bunuri, au ajuns în Regatul Unit şi oameni şi mai ales idei.
Ediţia Londra 2012 a Jocurilor Olimpice ne-a arătat o naţiune puternică, unită în diversitate, ne-a indus sentimentul invidiei faţă de o societate aşezată. Au contribuit la asta nu numai cuceririle, dar şi respectul faţă de cutume, de reguli, de legi. Văzând spectacolele care au marcat începutul şi sfârşitul Jocurilor Olimpice, nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc: ce spectacol oferim noi lumii? Nu dacă am fi organizat o ediţie a Jocurilor Olimpice, că până să obţinem nominalizarea pentru aşa ceva mai trec zeci de ani, ci acum. Care este mesajul pe care-l transmitem noi prin tot ce facem? Aplicând prea mult de-a lungul istoriei îndemnul „Capul plecat, sabia nu-l taie”, noi nu suntem o naţiune de cuceritori, ci de cuceriţi. La un moment dat ne-am făcut chiar un titlu de glorie din faptul că noi n-am râvnit niciodată la teritoriile sau bogăţiile altora. În plan pur teoretic e de laudă, practic am avut ocazia cu JO Londra 2012 să ne mai lămurim o dată în plus că nu-i o atitudine de succes. Ne-au împiedicat poate aşezarea geografică şi vecinătatea cu popoare expansioniste care au creat imperii – turcii, ruşii, austriecii. Ne-am mulţumit cu puţin, nu ne-am riscat capul. Ne-a rămas pe umeri dar tot aplecat este. Ieri a venit la Bucureşti asistentul secretarului de stat american Hillary Clinton pentru a se edifica asupra situaţiei statului de drept în România. Îngrijorarea vine tot din enervant de prost pregătitul referendum din 29 iulie. Lămuriri ne-au cerut şi partenerii europeni, care ne-au oferit şi „îngri­jorarea” lor de natură economică. Dăm explicaţii altora, ne certăm între noi, punem între paranteze legile. Deşi conştientizăm toate astea, ne-a intrat atât de mult în fire plecăciunea, îndeplinirea deciziilor luate de alţii pentru noi, încât nu se întrevede o schimbare.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI