Reforme fiscale…

Aşa cum bine am observat cu toţii, 2009 şi 2010 au fost anii reformei, o perioadă în care am suportat programe de austeritate, au fost tăiate salarii şi mai puţin cheltuielile publice, ne-am împrumutat de miliarde de euro de la FMI, UE şi Banca Mondială, totul pentru o singură cauză: oprirea derapajului economic. Aşadar, nu putem să nu ne întrebăm la ce ne-au folosit cei doi ani de reforme. Este posibil ca economia României să înregistreze un plus, evidenţiat doar pe hârtie pentru că în viaţa de fiecare zi a românilor nu înseamnă mare lucru. Ţările din jur şi-au revenit mai repede decât România, în timp ce noi ne luptăm cu întârzieri ale investiţiilor străine directe, care se orientează spre zone mai sigure şi cu o predictibilitate mai mare. E foarte adevărat că după aceşti doi ani de austeritate e greu de recâştigat încrederea companiilor şi deopotrivă a populaţiei.
În privinţa angajaţilor din sectorul bugetar, trebuie să recunoaştem că „ajustările”, aşa cum le-a numit preşedintele Traian Băsescu s-au făcut haotic, fără a exista un calcul al eficienţei fiecărui angajat plătit de stat. Avem un aparat al bugetarilor stufos, uneori ineficient şi suspectat de corupţie. Dar tăierile salariale n-au făcut altceva decât să accentueze aceste „calităţi” ale angajatului din sectorul public – ineficienţa şi corupţia. Spre exemplu, în 2008, Franţa, cu o populaţie triplă faţă de cea a României, avea 990.000 de angajaţi, Anglia – 1,2 milioane, Germania – 1,3 milioane, iar România – 1,4 milioane de angajaţi. Au urmat apoi disponibilizările, fără ca odată cu ele să vină şi programele de reconversie profesională care să absoarbă excedentul de salariaţi. Pe hârtie, amputarea sistemului bugetar a dat roade, fiind reduse cheltuielile, dar în realitate a condus la creşterea numărului celor care muncesc la negru. Munca fără forme legale a înflorit şi datorită sistemului de taxe şi impozite la care sunt supuşi angajatorii, demotivant din punctul de vedere al contribuţiilor ce trebuie plătite statului. Nu trebuie să ne mirăm că într-o economie cu un grad ridicat de birocraţie şi cu o evaziune fiscală „bine pusă la punct” corectitudinea fiscală rămâne încă o ţintă greu de atins pentru români. Aşa cum au observat mulţi analişti în domeniu, reformele ultimilor doi ani, în loc să ducă la rezolvarea problemelor economiei autohtone, au făcut să prospere aceste vicii ale românului. Prin urmare, chiar dacă vom obţine o uşoară creştere economică în statistici, ea nu ne poate face să uităm sau să strecurăm discret sub preş neregulile economiei. Paradoxal, deşi au crescut accizele la ţigări şi la băuturi alcoolice, veniturile colectate din accize au scăzut, ceea ce nu înseamnă că românii fumează sau consumă mai puţin alcool, ci că evaziunea a crescut şi ea odată cu accizele. Nici în privinţa TVA-ului nu stăm prea bine, raportul dintre încasările din TVA şi consum este de 10,8 la sută, fiind vorba de un procent printre cele mai reduse din Europa. Cehia colectează dublu faţă de ţara noastră, în timp ce bulgarii, cu un TVA mai mare, strâng şi ei mai mulţi bani din TVA. Şi atunci cum să nu ne întrebăm dacă a fost o măsură bună sau nu majorarea TVA. La impozite continuăm să avem probleme cu colectarea, ceea ce nu se întâmplă la vecinii noştri bulgari sau cehi, care deşi au o cotă legală mai mică de 16 la sută, strâng mai mulţi bani la buget. Se mai poate face ceva? Da, cu siguranţă. Dintre măsuri necesare amintim doar necesitatea absorbţiei rapide a fondurilor europene – aceasta trebuie să devină o prioritate guvernamentală, bugetarea multianuală şi elaborarea unei strategii coerente a investiţiilor publice la nivel naţional, ierarhizarea raţională a priorităţilor la nivel local, reducerea evaziunii fiscale şi simplificarea sistemului de taxe.
Adriana DURIGĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI