Război şi… petrol

„Popoarele africane trebuie scoase de sub sclavia dictatorilor”, a spus Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei sâmbătă, în finalul summitului de la Paris, în urma căruia a anunţat începerea deîndată a operaţiunilor militare ale forţelor coaliţiei internaţionale (compusă din 28 de state) în Libia, pentru protejarea populaţiei civile împotriva masacrului practicat de către dictatorul Muammar Gaddafi de câteva săptămâni încoace. Sarkozy, denumit de unele ziare franceze „comandantul” acestei operaţiuni militare, a precizat, ca de altfel şi preşedintele SUA, Barack Obama, că Rezoluţia 1973 a Consiliului de Securitate al ONU privind Libia, aprobată în 17 martie a.c., autorizează recurgerea la forţă împotriva trupelor colonelului Muammar Gaddafi şi deschide calea pentru raiduri aeriene în această ţară. După cum se ştie, rezoluţia a fost aprobată cu 10 din cele 15 voturi ale Consiliului de Securitate, între ţările care s-au abţinut numărându-se Germania, China şi Rusia.
Ca urmare, sâmbătă după-amiază au şi debutat acţiunile militare în Libia. La început au fost executate raiduri aeriene de către avioane de vânătoare franceze Rafale şi Mirage 2000, ce au avut misiunea de observare a spaţiului aerian, dar care au dus şi la distrugerea mai multor obiective militare şi blindate ale forţelor loiale lui Gaddafi. Apoi forţele americane şi britanice au preluat iniţiativa cu primele raiduri aeriene britanice şi tiruri cu rachete de croazieră lansate de pe navele şi submarinele americane din largul Libiei. Într-un prim discurs sfidător, Gaddafi a declarat despre atacatori: „Aţi dovedit lumii întregi că nu sunteţi civilizaţi, că sunteţi terorişti. Sunteţi nişte animale care atacă o naţiune singură, care nu v-a făcut nimic”. El a mai declarat că „tot poporul libian va fi înarmat şi victoria ne va aparţine. Vom termina orice trădător sau colaborator al coaliţiei cruciaţilor”, ameninţând totodată că după raiduri „barbare” ale „cruciaţilor”, va ataca obiective civile şi militare din Mediterana. Dar, dincolo de registrul acestui război ce este în derulare, ar mai fi unele consideraţii de făcut. În primul rând, nu putea o lume întreagă să privească doar la televizor (cât se putea vedea n.a.) cum un scelerat de ev mediu îşi masacrează propriul popor, fără a întreprinde nimic. Comunitatea internaţională trebuia să facă ceva, pentru a veni în sprijinul civililor libieni revoltaţi de prea multă sărăcie împotriva unui dictator care, la fel ca şi cel al Egiptului, Hosni Mubarak, a adunat averi colosale în băncile străine, şi nu prea îi pasă de nimic. După cum se ştie, Gaddafi s-a instalat la conducerea Libiei în urmă cu peste 40 de ani, după o lovitură de stat în anul 1969, cu o dictatură strident anti-occidentală. Imediat după venirea la putere, în anul 1970, a închis bazele militare americane şi britanice şi a trecut la confiscarea proprietăţilor comunităţilor italiene şi evreieşti din Libia. Gaddafi a denumit noul sistem impus de el „socialism islamic”. El a impus, de asemenea, un sistem de morală islamică prin intermediul unui tratat denumit „Cartea Verde”, în care a subliniat filosofia sa politică menită să consolideze idealurile acestui stat. Ca mare fan al naţionalismului arab, a încercat să unifice Libia cu alte ţări arabe precum Egiptul şi Tunisia, însă fără succes.  Majoritatea locuitorilor din Libia sunt arabi şi membri ai sectei sunnite. Berberii sunt locuitorii indigeni din Libia.
Pe de altă parte, „mirosul de petrol” din Libia se pare că atrage marile puteri la fel de mult ca şi cel din Irak. După cum se ştie zăcămintele de petrol ale Libiei sunt cele mai mari din Africa (46,4 miliarde de barili), urmate la mare distanţă de Nigeria şi Algeria. Petrolul din Libia este foarte profitabil, deoarece costurile de producţie sunt foarte mici (pământuri nisipoase, petrol aproape de suprafaţă) şi pentru că Libia este foarte aproape de procesatorii şi consumatorii din Europa, fiind localizată pe latura sudică a Mării Mediterane. În plus, companiile independente beneficiază şi de importante scutiri de taxe. Exporturile zilnice ale Libiei sunt de 1,5 milioane de barili de petrol, marea majoritate a acestora (85%) având ca destinaţie ţările europene, în special Italia, Germania, Franţa şi Spania.
Aşa se face că simpla dispariţie a lui Gaddafi şi a camarilei sale nu va putea aduce pacea în Libia. Perspectiva războiului civil între triburi va fi de neocolit. Şi atunci cum va gestiona oare situaţia comunitatea internaţională? La fel ca în Irak?!?
Tinu MATEŞ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI